'Adevărurile dumnezeieşti', câtă vreme rămân (numai) dumnezeieşti, sunt imperceptibile pentru om. Ceea ce e nesuferit, dubios şi ignar la aceste şuete teologice.

Pentru unii apuseni, Răsăritul creştin e Utopia, locul fericirii (isihasmul e panaceul, 'piatra filozofală'), acolo unde creştinii nu 'suferă' de dilemele încercate de vestici. În Răsărit creştinii obişnuiţi nu 'suferă' nici de subiectivism, dar nici de instituţionalism, etc.; acolo, Eshatonul e realizat. Acolo, câteva prestidigitaţii isteţe au rezolvat problemele. Mărturie, chiar ţările ortodoxe, societatea şi climatul lor. E un idilism desuet, de sec. XVIII, care e vrăjit de ideea unei plenitudini realizate, 'altundeva'; ca atare, omul apusean e 'suferind', dar omul răsăritean, ca entitate generică, nu. Ei compară cotidianul vestic, cu idealul răsăritean. Caricatura Apusului, cu idealizarea ortodoxiei.

De unde provin aceste idei despre trăirea religioasă? Pe de o parte, ei compară pe Proust cu 'Cazania', cu documente premoderne, iar diferenţa ar putea reveni şi temperamentelor, etnospihologiei; pe de altă parte, ce seninătate găsesc ei la Dostoievski, Tolstoi, Gogol? Ecumeniştii vestici dau idealul, ca realizat, existent. E o idealizare foarte naivă. E snobismul unei pseudointelectualităţi cât se poate de banale, 'mezaninul mediocrităţii', indiscutabilul.

'Omul răsăritean' e ori premodern, ori 'occidentalizat'.