Meyendorff scrie că lui Schmemann îi lipsea răbdarea trebuincioasă istoricului.

            Louth îl înfăţişează, în ‘Căile teologiei ortodoxe moderne’ (‘Conferinţele Amsterdam’), pe Iustin Popovici ca pe un teolog neopatristic, cu predilecţie pentru învăţătura ascetică (sugerând o comparaţie cu Stăniloae). Mitropolitul Hrapoviţki (fostul mitropolit al Kievului) a condus ‘Biserica din exil’ (sau ‘din străinătate’, sinodală), a albilor, şi-a convocat sinodul în Serbia;

            Logica delirantă a cusurgiilor triumfalişti: grila folosită de fanatici, exemplificările convenabile.

            Meyendorff era mai prozaic, realist, sobru, un universitar occidental (însă dintr-un motiv sau altul, răsăritenii cred că scolasticii nu putuseră fi astfel de autori de catedră, că numai un răsăritean modern ştie să fie universitar). Criticile adresate de Romanides datează din ’60-’63.

            Andrew Louth îl recomandă pe Bielawski despre Stăniloae, şi pe Spiteris, cu lucrarea din ’92. La Schmemann, dezaprobă inapetenţa pentru monahism şi refuzul pietăţii misteriologice (individualism).  

            ‘Gândurile sunt gândite de gânditori.’

            Etica învierii, formă de creativitate.

            Schmemann afirma importanţa literaturii duhovniceşti a lui Şahovskoy, Elcianinov. Sensul dat teologiei liturgice e chiar acela de liturgiologie.

            Schmemann era adesea prea dispus să distingă între teoretic şi practic (‘creştinismul de stat’, etc.). Despre hirotonirea femeilor, a scris ca un antimodern ursuz.

            Congar recenza o lucrare a lui Schillebeeckx în RSR din ’66.

            Acelaşi Congar are un articol, ‘Despre sfinţii canonizaţi în Bisericile ortodoxe’, ’48.

            Patru recenzii ale lui Tresmontant, în RHR, din ’59-’60. Scrie despre o lucrare a lui Hurwitz din ’58.

            Cafea. Pastile. Leafa. Ritm. Dum., oră & sb.. Hâit. Dezmorţire.  

 

            Erudiţia. Reflecţia. Epiderma. Prânz. Leafa. Miros. Viteză. Unghi.

            Alocarea. Vols., sb..