O reflecţie despre unitatea fiinţei (care înseamnă altceva decât ‘unitatea fiinţelor prin temeiul lor comun’, sau prin relaţionarea şi relaţionalitatea lor). Momentele fiinţei nu sunt fiinţe diferite. ‘Unitatea de asamblare’ porneşte şi ea de la o ipoteză discutabilă: aceea că fiinţa e compusă (nu e; lanţul fiinţelor însufleţite e lanţul genetic, demonstrabil în termeni materiali).

            Există o unitate a existentului, care nu e unitatea fiinţei conştiente? Dacă fiinţa e echivalată cu conştienţa, sau cu psihismul, atunci există oricum o pluralitate de fiinţe, numeroase conştienţe. Poţi să numeri fiinţele conştiente.

            Obiectele sunt existenţe individuale, nu o magmă moleculară decupată arbitrar. Muntele sau râul nu sunt entităţi reale, însă uneltele, obiectele create de om sunt entităţi.

            Nu există ‘fiinţe artificiale’.

            Dar obiecţia mea e mai întâi una metodologică: adresată acestor peroraţii lăutăreşti, întemeiate pe critica unor reprezentări vagi (care îi sunt atribuibile, în primul rând, chiar … criticului). Sunt şuete pseudofilozofice.