Autorii lui Ibrăileanu erau doi ruşi, un englez, patru francezi (France, doi realişti, un modernist).

Singurătate şi îndoială

            Merton observa că temeiul singurătăţii este iubirea, şi se întreba dacă temeiul îndoielii e adevărul (prin urmare, Merton trăia îndoiala ca pe o eliberare). Poemul lui e o reflecţie despre condiţia tragică (iubirea generează singurătatea), în registru gnomic. În acelaşi mod, e şi o remarcă despre comunicare, şi paradoxul tragic al iubirii, incomunicabilă. În locuinţa lui Lax din Patmos era înfăţişat şi acest poem.

            Hammarskjold nădăjduia că singurătatea ar putea fi imboldul pentru găsirea ‘a ceva pentru care să trăieşti, şi îndeajuns de mare ca să mori pentru el’.

            Conrad scria că singurătatea poartă o mască până şi pentru cei singuri, chiar lor le apare voalată, deghizată.

            Am găsit la Episcopul Sigrist trei versuri ale lui Hopkins (în comboxul postării despre Cabell); ca urmare, am ajuns la postările lui Mimsy Borogrove, din care predilecţia mea s-a îndreptat către cele despre ‘Mâna stângă …’, ‘Ingeborg Holm’, D. F. Wallace, ‘Dna.Bovary’.

            Azi e sărbătoarea Sf. MariaMagdalena.  

           ‘Despre îndumnezeirea fiinţei umane’, în traducerea lui Monsaingeon şi Paramelle, este urmată de ‘Învăţătura Sf. Grigore …’, a lui Mantzaridis. Bibliografia menţionează un articol al lui Congar din ’35, unul al lui Crainic din ’41, scrierile lui Wunderle. Mantzaridis se referă la şovăiala Sf. Grigore, utilizarea de termeni situaţi în marginea Tradiţiei. Studiul din ’38 al lui Gross, despre îndumnezeire, e recomandat.

            Sinteza lui Verhovskoi.

            Articolul lui Nivière recapitulează câteva prestigii răsăritene: Zander, Kniazev, Semenov, Rehbinder, Timiadis, Khodr.

            Deseille îl evocă pe Kern.

            În ‘Orient-Occident’, Clément dă o interpretare ingenuu triumfalistă.  

            Scriind despre stareţul Ambrozie dela Optina, Lossky îl citează pe Leontiev. 

   

           În ’61, Congar a publicat în RSR o recenzie destul de severă a lucrării lui Clément despre timp.

            ‘Principalele curente ale ecleziologiei …’, RSR, ’60: ‘stâlp, lumină şi învăţător al întregii ortodoxii’ (măreţia lui Filaret); înrudirea Sf. Tihon cu Sf. Simeon, a Sf. Filaret cu Sf. Grigore Teologul. De unde, un capadocian în sec. XIX! În ecleziologia Sf. Filaret, recunoaştem principiul celei a lui Evdokimov. Dogmatica lui M. Bulgakov e apreciată, dar criticată.

            Filaret Gumilevski, Arhiep. de Cernigov, e autorul unei dogmatici foarte gustate.

            ‘Şcolii istorice’ îi aparţin M. Bulgakov, Gumilevski, Malevanski, Malinovski: autori de manuale, de opere didactice. Bolotov, Buharev, Golubinski, Ep. Silvestru aparţin acestei direcţii literare.

            Frank şi Lossky tatăl au realizat idealismul concret vizat de slavofili.

            Möhler poate fi înţeles ca aceşti răsăriteni.

            Numai că ecleziologia neexprimată, neformulată, nu e, pentru atât, realizată. Nu e deajuns să critici formulări occidentale, teorii apusene, pentru a crede că sinteza inefabilă şi indicibilă e realizată altundeva. Răsăritenii aceştia intuiesc deziderate, darn u pot arăta realizări.

            Hrapoviţki şi Stragorodski sunt prezentaţi ca decadenţi.

             A nu se împovăra cu ce e ‘la el’.

            Steenberghen scrie despre ‘Metafizica creştinismului …’, Nédoncelle analizează tezele lui Tresmontant.

            Guillaumont scrie despre Clément şi Lossky.

            Émilie Zum Brunn. Halleux despre Lossky, Karsavin. Jugie şi Bulgakov.  

            Steenberghen despre Gilson ca istoric al gândirii medievale.   

 

            Cafea. Citit …. La 4 z.. Ecografia. Sb., aer & dum., oră & pisica. Albumele. Artă & epiderma & reflecţia. Leafa. Viteză. La 4 z.. Inechit.. Surâs, ospitalitatea. Miros. Cafea, de la 9 seara. Vols., cf. sb.. Haine.  

           Meyendorff scrie că lui Schmemann îi lipsea răbdarea trebuincioasă istoricului.

            Louth îl înfăţişează, în ‘Căile teologiei ortodoxe moderne’ (‘Conferinţele Amsterdam’), pe Iustin Popovici ca pe un teolog neopatristic, cu predilecţie pentru învăţătura ascetică (sugerând o comparaţie cu Stăniloae). Mitropolitul Hrapoviţki (fostul mitropolit al Kievului) a condus ‘Biserica din exil’ (sau ‘din străinătate’, sinodală), a albilor, şi-a convocat sinodul în Serbia;

            Logica delirantă a cusurgiilor triumfalişti: grila folosită de fanatici, exemplificările convenabile.

            Meyendorff era mai prozaic, realist, sobru, un universitar occidental (însă dintr-un motiv sau altul, răsăritenii cred că scolasticii nu putuseră fi astfel de autori de catedră, că numai un răsăritean modern ştie să fie universitar). Criticile adresate de Romanides datează din ’60-’63.

            Andrew Louth îl recomandă pe Bielawski despre Stăniloae, şi pe Spiteris, cu lucrarea din ’92. La Schmemann, dezaprobă inapetenţa pentru monahism şi refuzul pietăţii misteriologice (individualism).  

            ‘Gândurile sunt gândite de gânditori.’

            Etica învierii, formă de creativitate.

            Schmemann afirma importanţa literaturii duhovniceşti a lui Şahovskoy, Elcianinov. Sensul dat teologiei liturgice e chiar acela de liturgiologie.

            Schmemann era adesea prea dispus să distingă între teoretic şi practic (‘creştinismul de stat’, etc.). Despre hirotonirea femeilor, a scris ca un antimodern ursuz.

            Congar recenza o lucrare a lui Schillebeeckx în RSR din ’66.

            Acelaşi Congar are un articol, ‘Despre sfinţii canonizaţi în Bisericile ortodoxe’, ’48.

            Patru recenzii ale lui Tresmontant, în RHR, din ’59-’60. Scrie despre o lucrare a lui Hurwitz din ’58.

            Cafea. Pastile. Leafa. Ritm. Dum., oră & sb.. Hâit. Dezmorţire.  

 

            Erudiţia. Reflecţia. Epiderma. Prânz. Leafa. Miros. Viteză. Unghi.

            Alocarea. Vols., sb..