Comuniunea intelectuală catolică nu înseamnă unanimitate, şi n-a însemnat asta nici în sec. I. Ecumenismul catolic n-a fost inventat în sec. XX. Antiunionismul se situează în acelaşi plan cu unionismul. Antiunionismul, ca strategie, nu e mai puţin discutabil decât unionismul.

            Revendicarea ecumenismului catolic exclusiv de la intenţia lui Iisus, fără asumarea magisteriului a nouăsprezece veacuri, e imprudentă.

            Ca spiritualitate modernă, ecumenismul e o propunere, foarte generală. Dar şi strategiile din sec. XIII, XV, XVIII tot ecumenism erau, chiar dacă tacticile sunt azi dezavuate. Dacă uniatismul a fost o eroare (iar judecata e prea globală, şi se amalgamează o desemnare istorică, un fenomen, cu laturile lui criticabile), irenicismul, ignorarea deliberată a dificultăţilor, e şi ea una. Tradiţionalişti în linia talmudismului patristic, catolicii nu mai sunt de multe veacuri; dar jumătatea de veac de la Conciliu exhibă faptul că ei nu au ‘învăţat’ nici măcar principiile generale ale atitudinii tradiţionale. Dacă germanii apreciază că negermanii, necunoscând situaţia europeană, etc., nu pot dicta o linie universală, consensuală, cel puţin la fel de nefiresc e când soarta uniţilor e decisă de germani, olandezi, belgieni, americani. (Kasper crede că africanii nu ar trebui să împovăreze bisericile occidentale cu bigotismul lor; dar la fel de absurd e ca destinul uniţilor să revină politicii făcute de occidentali, absolut ignoranţi în ce priveşte realităţile locale răsăritene.)

            Suspiciunile legate de ecumenism provin în primul rând de la corelaţiile culturale nemărturisite (asocierea frecventă cu minimalismul doctrinar, ca la Congar, dispoziţia către concesii şi minimalizarea sau ignorarea diferenţelor, disponibilitatea pentru raţionalizări istoriciste), ca şi de la şubrezenia bazei doctrinare a formei contemporane. Prevalarea de sentimente şi de imbolduri nu trebuie transferată în teologie, când gestul ar contraveni edificiului doctrinar preexistent.

            În termeni practici, s-a pornit de la o anume situaţie a catolicismului preconciliar: reducţionismul care acorda neoscolasticii întreaga autoritate (cu toate că Maréchal e un ‘fenomen teologic’ preconciliar), de la claustrofobia şi senzaţia de artificialitate, remarcate de v. Balthasar, etc.. Criticile erau, probabil, îndreptăţite; măsurile de corectare, însă, nu întotdeauna. Artificialitatea vieţii teologice şi intelectuale catolice preconciliare nu justificau, nici chiar atunci, minimalismul şi reducţionismul, tot unul greşit, al unor ecumenişti catolici preconciliari. Tendinţa teologică patristică nu a avut un răsunet de profunzime.

            Ecumenismul nu a devenit imperativ în sec. XX; iar pentru ca ecumenismul însuşi să nu fie o inovaţie, un epifenomen al minimalismului teologic al multor moderni, e nevoie ca el să fie tradiţional: eventual, o formă adusă la zi a ecumenismului dintotdeauna, dar nu ceva nou.

            Pentru că: ce e ecumenismul? O dogmă? Niciun papă nu poate defini că idealul consensului între creştini e realizabil: în primul rând, pentru că nu poate defini nici teologia, nici idealurile creştinilor despărţiţi. Catolicii postconciliari îi asigură cu însufleţire pe creştinii reticenţi, că şi aceştia vor dialogul, etc.. Dar dacă nu e aşa? Papa nu are atribuţia de a defini ceea ce cred şi doresc acum necatolicii. Ecumenismul consensului, al acordurilor, al tratativelor încununate de succes (tocmai ecumenismul în care e neîncrezător Papa Francisc) nu e o dogmă, ci o mişcare, şi o strategie eclezială. Ca atare, poate izbuti, sau nu. Şi catolicismul din sec. XIII, şi acela din sec. XV, şi acela din sec. XVIII erau conştiente că dorinţa lui Iisus a fost unitatea tuturor celor botezaţi. Ecumenismul era un imperativ şi atunci. De ce ar fi devenit mai realizabil, către mijlocul sec. XX, nu s-a explicat. După jumătate de veac de largheţe, impedimentele au rămas. Limbajul diplomaţiei nu e limbajul teologiei. Ecumenismul viabil, ca strategie eclezială, e un subcapitol al ecleziologiei catolice, nu o ‘teologie nouă’. Ecumenismul postconciliar nu are de ce noutate se prevala. Estimările din anii ’60 s-au dovedit false, grăbite, adesea chiar superficiale. Dialogul cere luciditate, prudenţă, şi reciprocitate. Vaticanul II nu a oferit un mandat pentru imprudenţă. Dar când Ratzinger a afirmat că reunirea rămâne posibilă ca ‘iniţiativă a Sf. Spirit’ (iar ortodocşii se limitează la idealul cooperării), numai cine nu vrea să înţeleagă nu o face.

            Realitatea ortodoxă înseamnă şi altceva decât câţiva intelectuali parizieni amabili, sau generosul Patriarh Ecumenic din anii ’60. Zizioulas observa şi semnala cu luciditate tendinţa ortodoxiei postbelice, de fapt contemporane, către ostilitate şi antiecumenism. Catolicii ar trebui să ţină seama de aceste realităţi. O vreme, unirea a părut posibilă; chiar atunci, a fost numai o aparenţă. Diplomaţia şi prestidigitaţiile nu sunt un panaceu. Unii ecumenişti apuseni continuă să le sugereze ortodocşilor ceea ce trebuie aceştia să creadă. E o absurditate. Catolicii nu pot da asigurări despre creştinii despărţiţi că aceştia cred ceea ce le atribuie partenerii catolici de dialog. Papa poate răspunde numai de ceea ce cred catolicii.

            Ortodoxia nu înseamnă numai patristica primului mileniu.

            Ecumenismul a existat întotdeauna, oricând s-a căutat reunirea unor creştini despărţiţi. Ceva din ecumenismul postconciliar provine din complexele de superioritate ale unor clerici lipsiţi de trevzie.