Kerygmă, Tradiţie şi dinamism

            Florovsky are un eseu, ‘Sf. Grigore Palama şi tradiţia Părinţilor’, în care citează standardul lui Vincenţiu, iar acesta are trei criterii: ‘pretutindeni şi de către toţi’, ultimele două criterii putând să aibă numai o valoare simbolică. E un ‘pretutindeni simbolic’, un ‘toţi credincioşii’ simbolic.

            Se pare că, scriind despre inechitatea proscrierilor, care lovesc urmaşii şi exonerează maeştrii, se referea la Sf. Ciprian şi la donatişti.

            De la Sf. Ciprian citează un principiu valabil: ‘nam antiquitas sine veritate vetustas erroris est’.

            ‘Biserica nu e ţinută de literă’, scrie Florovsky, care se întemeiază pe succesiunea apostolică. Aici însă ‘cantitatea’ consensului e importantă: nu ştiu dacă unanimitatea conciliară cerută de Patriarhul ecumenic pentru viitorul sinod nu e o inovaţie.

            Mărturia patristică e o mărturie a sfinţeniei.

            Numai că nu îmi scapă nici retorismul, nici logica aeriană, onirică, abstractă. Mărturia existenţială e altceva decât adevărurile enunţate, care chiar sunt propoziţionale. Aş spune că sesizez la Florovsky un lirism ilicit, care escamotează duritatea confruntărilor prin hiperbole bombastice. Mărturia sfinţeniei nu e disjunsă, dar e distinctă de consensul conciliar. Sfinţenia Bisericii e altceva decât sfinţenia patristică, individuală. Cele două pot fi corelate, dar numai ca distincte. Lirismul răsăritean e neconfruntaţional, evaziv, grandilocvent, câteodată bombastic. Ortodocşii scriu despre idealuri, despre idei, despre modele idealizate, profund indiferenţi la existenţa Bisericii. Tocmai idealitatea aceasta e artificială.   

Dizidenţa triumfaliştilor

            Weigel scrie că episcopii noridici europeni ‘reprezintă biserici locale care nu au îmbrăţişat încă pe deplin Noua Evanghelizare’. Observ imperialismul ipocrit care îi tratează cu condescendenţă pe europenii nordici şi îi felicită pe … africani. Dar aprob speranţa că raportul sinodului nu va părea o operă a unui ONG internaţional.

            Revoluţia sexuală nu e un ‘tsunami cultural’, ci o emancipare, inclusiv de sub tutela mandarinilor. Sunt înclinat să apreciez că germanii, olandezii, austriecii, elveţienii, scandinavii gândesc bine. Înfumurarea americană, complexul de superioritate sunt evidente în concluzia pompoasă, sforăitoare a altui eseu al lui Weigel, ‘Papi în aceste State Unite’: ‘Biserica americană e cel mai bun exemplu de Biserică mereu în misiune’, iar acest triumfalism al americanilor tinde să îmi devină tot mai antipatic. Trăsăturile americane ale catolicismului le revin americanilor, şi ele ar putea să nu le pară tot aşa de încântătoare celor care nu sunt americani.   

            Însă e adevărat că, pentru a fi luat în serios, trebuie să te iei în serios. Magisteriul nu e o formalitate.

            Eu nu cred că ‘democraţiile noi’ pot fi ‘Biserica în lumea modernă’.

            Observ tonul supărător, antipatic al presei ‘conservatoare’, hipercritice la adresa Papei. E o dizidenţă difuză, dar în principiu nediferită de cea de acum jumătate de veac. Presa aceasta are un ton ostil, mefient, dispeptic, fără a putea, de fapt, să găsească ceva de obiectat.   

Cosmogonie creştină şi ecologie transcendentă

 

 

 

            ‘Laudato …’ prezintă ecologia transcendentă pornind de la cosmologia creştină. Termenul de referinţă sau principiul reflecţiei e ‘sentimentul creaţiei’, nu ‘sentimentul naturii’. E o enciclică despre creaţia materială, făptura materială, ‘locuinţa’ omenirii. Ca atare, referinţele morale şi intelectuale sunt personalităţi majore ale sec. XIII (Sf. Francisc, scolasticii) şi XX. Din punct de vedere teologic, făptura e creaţie, nu numai natură (ca pentru idealişti, de ex.). Răspunsul astringent al conservatorilor e de o pustietate spirituală demoralizantă, de o inadecvare absolută.

Directorul Centrului anglican din Roma, David Moxon, a publicat un eseu despre enciclică, în care analizează Psalmul 104 (103 în LXX), pentru a releva ‘întemeierea diferită’ a reprezentării acestuia (‘toate provin din înţelepciunea şi lumina lui Dumnezeu’), faţă de ecologia modernă; fundamentală este celebrarea lucrărilor din ‘Facerea’, 1,31. Ceea ce e totodată o dezvrăjire a naturii.

            Dar versetul 35, arată David Moxon, aminteşte de păcătoşi şi nelegiuiţi, îi blestemă, ceea ce sugerează că există o gestionare rea, rea din punct de vedere religios, nu numai practic sau secular, a alcătuirii lumii; nu e un psalm ‘ecologist’, dimpotrivă, arată întemeierea distinctă a gândirii creştine despre universul fizic.

            Sobrietatea provine din fraternitate: această idee a Papei e unul dintre gândurile cele mai profunde; la fel ca şi lumea ca ‘taină de contemplat cu bucurie’, nu ca problemă de rezolvat. În enciclică sunt trei paragrafe (10-12) despre Sf. Francisc (‘Era un mistic şi un pelerin …’), tocmai pentru a defini o ecologie integrală, transcendentă, sub semnul gândului din ‘Romani’ 1,20. Sunt amintite florile sălbatice din grădina mănăstirii, şi citate biografii timpurii ale sfântului.

            Sf. Toma e citat de câteva ori, Ricoeur (corelarea sfinţeniilor), Guardini, Vincenţiu, Scannone, Ali al-Khawas, Sf. Bonaventura, Sf. Ioan al Crucii, Sf. Vasile cel Mare, e reabilitat Teilhard (cf. notei 53).       

Sapienţialitatea legendelor

 

 

            Ataşarea unor legende, de o nobleţe a imaginaţiei indiscutabilă (ne dăm seama poate abia acum, în vremea benzilor desenate), la numele unor mucenici despre care nu se ştia aproape nimic (despre Sf. Cristofor ştim că a trăit în sec. III), a ocazionat cursul unor simboluri foarte ; la reforma calendarului apusean, Sf. Cristofor a rămas în unele calendare locale, însă Sf. Ursula nu, iar legenda ei ei şi ea foarte frumoasă.  

Originea reprezentării teriomorfe a Sf. Cristofor

            În Răsărit, Sf. Cristofor, mucenic din sec. III, e reprezentat cu cap de câine, sau de miel. Relatările despre viaţa mucenicului cuprind atât purtarea copilului Iisus pe umeri (mielul purtat pe umeri), cât şi decapitarea sfântului. Cred că, la început, sfântul era reprezentat purtând un cap de miel (Cristofor era atletic, iar capul lui a devenit cel al Domnului, pe care l-a purtat pe umeri). Circulă şi o explicaţie etimologică: kinocefalia atribuită Sf. Cristofor ar proveni din înţelegerea greşită a lui Cananeus (aici, Canaanul e luat ca desemând Levantul meridional: nu numai Palestina, dar şi Fenicia, o parte din vestul Siriei …), dar mie mi se pare cam arbitrară, cu toate că nu imposibilă (e o explicaţie laborioasă, pretinde influenţa unui termen latin asupra grecilor, care ar fi presupus greşit semnificaţia cuvântului, iar de la greci răstălmăcirea ricoşează înapoi la apuseni, pentru că atributul kinocefaliei există şi în hagiografia scrisă în Vest …); a fost observată asemănarea cu viaţa Sf. Mina, dar nici în această direcţie nu cred că trebuie exagerat cu identificările.

            Două ilustraţii, gravura e a lui Dürer, care a creat câteva reprezentări gravate ale sfântului.

Revelaţie şi dogmă

 

 

 

            E discutabil faptul că o definiţie conciliară e revelaţie; de obicei, e elucidarea unei laturi a acesteia, nenumăraţi creştini au avut credinţa lui Iisus, fără să ştie de ‘ipsum esse subsistens’ ca interpretare corectă univocă, aşa că trebuie căutată o raţionalitate intrinsecă, implicită, o gramatică a revelaţiei, pe când dogmele sunt întotdeauna expresii filozofice ale gândirii unei alte epoci decât acelea ale revelaţiei, şi de pe poziţia teoriei, dogmele sunt teorii despre lucruri dumnezeieşti, un mod de a gândi absent în Biblie, Iisus propunea adevăruri nefacultative, dar nu teorii. Dar ideea că există o explicitare filozofică definitivă prin care un enunţ al revelaţiei devine inteligibil, şi în absenţa căruia nu fusese (de ex., patru veacuri pentru transsubstanţiere) e absurdă. De ex., definiţia de la Trent nu e un oracol, pasibil de o elucidare filozofică tardivă, ci e el însuşi o teză filozofică, ce a întrunit consensul Bisericii. Aceste raţionamente nu sunt intrinseci revelaţiei; câteodată, sunt raţionalizări.

            Nu Transsubstanţierea, ci Prezenţa Reală o putem înţelege prin ‘categorii existenţialiste’. Iar ceea ce poate fi descris prin ‘categorii existenţialiste’ e numai Prezenţa Reală, faptul dogmatic ca atare, deoarece Transsubstanţierea e ea însăşi o intrepretare, neexistenţialistă, nu faptul dogmatic însuşi (există aici o deosebire probabilă între Trent şi Calcedon, pentru că Sinodul din Antichitate se limitase să indice erori posibile ale închipuirii unirii firilor, însă nu are o teorie despre ‘cum’-ul acestei uniri). Principiul pare să fie că enunţurile revelaţiei, Scriptura, fără să fie teorie, nu sunt nici lirism simplu (adică afirmaţii neangajante, eventual oţioase sau de moment), ci sunt, dacă vrem, lirism filozofic (adică, nu lirismul e compromiţător, ci eventuala uşurătate, incertitudinea cu privire la asumare, ‘condiţia literară’ ca neexistenţială), exprimă o metafizică, distinctă de regulile teoriei. Mai corect pare să afirmăm că Iisus nu a propovăduit teorii. Profetismul evreiesc e o metafizică, dar nu ca teorie. Învăţătura lui Iisus e o metafizică, dar ca sapienţialitate trăită şi neteoretică şi ca pricepere dinamică, nestandardizabilă.

            O dogmă certifică şi defineşte un fapt dogmatic, dă drept cert un fapt, nu impune o explicaţie.

            Numai Prezenţa Reală e faptul dogmatic, nu şi explicaţia, teoria aferentă.

            Dogma negreşelniciei papale e o dogmă predictivă în alt mod decât Prezenţa Reală. Unele dogme definesc ceea ce s-a întâmplat, ori ceea ce există independent de oameni; Prezenţa Reală girează eficienţa Sacramentului, iar negreşelnicia, pe aceea a magisteriului pontifical. De aceea, aceste dogme sunt relaţionate, corelate cu nişte condiţii (pentru validitatea Euharistiei, pentru ortodoxia magisteriului). Ele nu se referă la fapte individuale sau la evenimente, ori la dimensiuni şi structuri eshatologice, sau la natura unor obiecte ori instituţii (dumnezeirea Logosului, dumnezeirea lui Iisus, unirea naturilor, voinţa liberă, natura icoanei, purcederea Sf. Spirit, Purgatoriul, întaietatea papei, Zămislirea Neprihănită, înălţarea Sf. Maria). Icoana simbolizează, reprezintă, este reprezentare; Euharistia este, e Prezenţă Reală, a cărei eficienţă depinde de condiţii.

            Am văzut, aşadar, că există tipuri de dogme, după obiectul lor; nu toate dogmele sunt de acelaşi tip. O altă deosebire se poate întemeia pe izvoarele unei dogme: există dogme care nu explică enunţuri biblice, ci tradiţionale (Purgatoriul, Zămislirea Neprihănită, Asumpţiunea); Filioque e de acelaşi tip cu dogma celor două lucrări ale lui Iisus, e explicarea Scripturii, e definirea exegezei adevărate. Instituirea preoţiei, şi chiar a primatului (petrin transmisibil) pot exista în Scriptură, dar numai ca principiu, iar aplicarea acestui principiu are nevoie de o autoritate care se autopresupune (soluţionarea, legitimarea venind prin continuitatea apostolică, ‘punerea mâinilor’, dar chiar aceasta presupune că Apostolii transpuneau corect principiile enunţate de Iisus, care sunt numai principii generale, nu drept canonic). Iisus a condus un grup care nu era de preoţi, nu era clerical, şi a schiţat ideea unei comunităţi de ucenici viitori, pentru care nu a dat nici reguli, nici asigurări instituţionale. Trecerea de la comunitatea ideală, la aceea reală ca atare, la aceea existentă instituţional şi ierarhic, şi la aceea instituţională, nu au fost normate canonic de Iisus.

            Nu există ‘intuiţii pur raţionale’ ‘intrinseci revelaţiei’, ci coerente cu ele, dacă ne referim la dogmele de tipul celor enunţate în eseul pe care îl analizez. Însăşi sintagma de ‘intuiţie pur raţională’ e oximoronică. Există o raţionalitate intrinsecă revelaţiei, numai că aceea nu e de tipul dogmelor menţionate. Unirea firilor e o asemenea idee intrinsecă revelaţiei, dar ea e ‘pur raţională’, în sensul că se raţionează despre faptul dogmatic.