Revelaţie şi dogmă

 

 

 

            E discutabil faptul că o definiţie conciliară e revelaţie; de obicei, e elucidarea unei laturi a acesteia, nenumăraţi creştini au avut credinţa lui Iisus, fără să ştie de ‘ipsum esse subsistens’ ca interpretare corectă univocă, aşa că trebuie căutată o raţionalitate intrinsecă, implicită, o gramatică a revelaţiei, pe când dogmele sunt întotdeauna expresii filozofice ale gândirii unei alte epoci decât acelea ale revelaţiei, şi de pe poziţia teoriei, dogmele sunt teorii despre lucruri dumnezeieşti, un mod de a gândi absent în Biblie, Iisus propunea adevăruri nefacultative, dar nu teorii. Dar ideea că există o explicitare filozofică definitivă prin care un enunţ al revelaţiei devine inteligibil, şi în absenţa căruia nu fusese (de ex., patru veacuri pentru transsubstanţiere) e absurdă. De ex., definiţia de la Trent nu e un oracol, pasibil de o elucidare filozofică tardivă, ci e el însuşi o teză filozofică, ce a întrunit consensul Bisericii. Aceste raţionamente nu sunt intrinseci revelaţiei; câteodată, sunt raţionalizări.

            Nu Transsubstanţierea, ci Prezenţa Reală o putem înţelege prin ‘categorii existenţialiste’. Iar ceea ce poate fi descris prin ‘categorii existenţialiste’ e numai Prezenţa Reală, faptul dogmatic ca atare, deoarece Transsubstanţierea e ea însăşi o intrepretare, neexistenţialistă, nu faptul dogmatic însuşi (există aici o deosebire probabilă între Trent şi Calcedon, pentru că Sinodul din Antichitate se limitase să indice erori posibile ale închipuirii unirii firilor, însă nu are o teorie despre ‘cum’-ul acestei uniri). Principiul pare să fie că enunţurile revelaţiei, Scriptura, fără să fie teorie, nu sunt nici lirism simplu (adică afirmaţii neangajante, eventual oţioase sau de moment), ci sunt, dacă vrem, lirism filozofic (adică, nu lirismul e compromiţător, ci eventuala uşurătate, incertitudinea cu privire la asumare, ‘condiţia literară’ ca neexistenţială), exprimă o metafizică, distinctă de regulile teoriei. Mai corect pare să afirmăm că Iisus nu a propovăduit teorii. Profetismul evreiesc e o metafizică, dar nu ca teorie. Învăţătura lui Iisus e o metafizică, dar ca sapienţialitate trăită şi neteoretică şi ca pricepere dinamică, nestandardizabilă.

            O dogmă certifică şi defineşte un fapt dogmatic, dă drept cert un fapt, nu impune o explicaţie.

            Numai Prezenţa Reală e faptul dogmatic, nu şi explicaţia, teoria aferentă.

            Dogma negreşelniciei papale e o dogmă predictivă în alt mod decât Prezenţa Reală. Unele dogme definesc ceea ce s-a întâmplat, ori ceea ce există independent de oameni; Prezenţa Reală girează eficienţa Sacramentului, iar negreşelnicia, pe aceea a magisteriului pontifical. De aceea, aceste dogme sunt relaţionate, corelate cu nişte condiţii (pentru validitatea Euharistiei, pentru ortodoxia magisteriului). Ele nu se referă la fapte individuale sau la evenimente, ori la dimensiuni şi structuri eshatologice, sau la natura unor obiecte ori instituţii (dumnezeirea Logosului, dumnezeirea lui Iisus, unirea naturilor, voinţa liberă, natura icoanei, purcederea Sf. Spirit, Purgatoriul, întaietatea papei, Zămislirea Neprihănită, înălţarea Sf. Maria). Icoana simbolizează, reprezintă, este reprezentare; Euharistia este, e Prezenţă Reală, a cărei eficienţă depinde de condiţii.

            Am văzut, aşadar, că există tipuri de dogme, după obiectul lor; nu toate dogmele sunt de acelaşi tip. O altă deosebire se poate întemeia pe izvoarele unei dogme: există dogme care nu explică enunţuri biblice, ci tradiţionale (Purgatoriul, Zămislirea Neprihănită, Asumpţiunea); Filioque e de acelaşi tip cu dogma celor două lucrări ale lui Iisus, e explicarea Scripturii, e definirea exegezei adevărate. Instituirea preoţiei, şi chiar a primatului (petrin transmisibil) pot exista în Scriptură, dar numai ca principiu, iar aplicarea acestui principiu are nevoie de o autoritate care se autopresupune (soluţionarea, legitimarea venind prin continuitatea apostolică, ‘punerea mâinilor’, dar chiar aceasta presupune că Apostolii transpuneau corect principiile enunţate de Iisus, care sunt numai principii generale, nu drept canonic). Iisus a condus un grup care nu era de preoţi, nu era clerical, şi a schiţat ideea unei comunităţi de ucenici viitori, pentru care nu a dat nici reguli, nici asigurări instituţionale. Trecerea de la comunitatea ideală, la aceea reală ca atare, la aceea existentă instituţional şi ierarhic, şi la aceea instituţională, nu au fost normate canonic de Iisus.

            Nu există ‘intuiţii pur raţionale’ ‘intrinseci revelaţiei’, ci coerente cu ele, dacă ne referim la dogmele de tipul celor enunţate în eseul pe care îl analizez. Însăşi sintagma de ‘intuiţie pur raţională’ e oximoronică. Există o raţionalitate intrinsecă revelaţiei, numai că aceea nu e de tipul dogmelor menţionate. Unirea firilor e o asemenea idee intrinsecă revelaţiei, dar ea e ‘pur raţională’, în sensul că se raţionează despre faptul dogmatic.