Acest Benetato era un nume ubicuu în istoriile medicinii româneşti pe care le citeam cu nesaţ la 20 de ani, avid de glorie ştiinţificǎ; atunci am învǎţat cât s-a putut de bine jumǎtate din fiziologia umanǎ. (Cel puţin medicii români sunt cititori de tratate, de manuale, nu de autori. Nu se citesc autorii, ca atare, ci se cautǎ informaţii. Acestui pragmatism din partea cititorilor îi corespunde un adevǎr de fapt: gleznele de lut, chiar ale savanţilor noştri de seamǎ; deoarece Benetato era menţionat împreunǎ cu Milcu, etc.. Primitivismul gândirii lor l-am înregistrat de mult ca atare; savanţii, în general, nici nu au idei, ci ipoteze; se iau drept idei ceea ce sunt nişte ipoteze, proptele conjecturale, sau generalizǎri.)