Într-una din epistole, Ghica îi aminteşte pe petrecǎreţi: Pan, ‘veselia grǎdinilor’; cei cu o brumǎ de şcoalǎ trǎiau ‘pe bere şi pe mâncare fǎrǎ grijǎ de ziua de mâne’, cheltuiau ‘pe must, pe cârnaţi, cu lǎutari la Filaret’, ‘învǎţau fetele sǎ cânte …’, etc.. Educaţia primitǎ de la dascǎli le asigura elevilor un trai lipsit de griji. Urma, pentru aceia de viaţǎ, o existenţǎ de chefuri şi muzicǎ, eventual ca protejaţi ai protipendadei.

            E scrisoarea despre şcoalǎ, unde sunt menţionaţi Lazǎr, Poenaru, Poteca. Elevii de odinioarǎ erau Pan, Momuleanu, Serghiescu (arestat, apoi, cu Filipescu, Bǎlcescu, Telegescu).

            Nǎnescu a scris cântece lǎutǎreşti (‘Ardǎ-ţi rochiţa pe tine …’, ‘Piatrǎ de-ai fi, te-ai desface …’, etc.). Ceea ce aprecia Ghica la aceşti hedonişti era lipsa de pretenţii, lipsa afectǎrii politice, a himerelor. Asumatǎ (grupul lui Bǎlcescu) sau retoricǎ, investirea intensǎ în politicǎ, existenţial sau doar verbal, îi apare ca zadarnicǎ. Reformele sunt necesare, însǎ militantismul politic, activismul sunt un lux rezervat celor care se pot adǎposti la restrişte. E o chestiune de prudenţǎ.

            Atitudinea psihologicǎ a lui Ghica e curioasǎ, dar perfect consecventǎ cu scopul literar mǎrturisit: atmosfera unei vremi, nu asamblarea de documente care sǎ poatǎ fi de folos istoriei.