Obiecţiile aduse de cǎtre Steinhardt nuvelelor lui Albala sunt: snobismul lumesc, surogatul (sau epigonismul), fraza labirinticǎ şi intriga minimalǎ.

            Ideea lui Steinhardt despre ‘Craii …’ se referǎ la un fapt care ar fi trebuit sǎ îi fi fost evident imediat: M. Caragiale se visase drept fiecare dintre crai, oricare din ei îi reprezintǎ aspiraţiile, într-o oarecare mǎsurǎ (inclusiv Pirgu). Dar termenii artei lui M. Caragiale nu sunt aceia ai creaţiei realiste, obiective, şi reveriile lui nu exprimǎ identitate, ci pulsiune şi jind: Caragiale s-ar fi vrut atât cei doi crai de neam, cât şi plebeul victorios în lume; corolarul psihologic al acestei situaţii e acela surprins de Steinhardt într-un alt eseu, unde aratǎ cǎ orice ins e complex şi contradictoriu, conţinând, cuprinzând în sine, atât nişte valenţe, cât şi chiar opusul lor. O astfel de axiomǎ e de naturǎ sǎ invalideze principiul portretisticii morale clasice, convenţionale: Steinhardt se împotrivea dualismului în teologie (el însuşi nu era un teolog, ci un gânditor, un eseist), dar afirma pluralismul în esteticǎ, şi acest antimonism în psihologie.

            Substratul moral al insului e o pluralitate, o diversitate în care fiecare element e însoţit de chiar contrariul sǎu; axiologia rǎmâne sǎ se exercite, prin urmare, numai asupra faptelor. Dar chiar acest important principiu riscǎ sǎ fie invalidat, descompus prin apriorism. Pentru cǎ totuşi psihicul e o structurǎ finitǎ şi individualǎ (nu un rezervor inform în care orice poate fi presupus ca existând).

            Revenind acum la M. Caragiale ca autor al ‘Crailor …’, el nu ‘era’ fiecare dintre aceştia, dar se visa, se închipuia ca atare (faptul e uşor de verificat: autorul n-a avut palmaresul niciunuia dintre crai). Craii sǎi nu sunt personaje create obiectiv, ‘arǎtate’, puse în scenǎ, ci ipostaze simbolice. (Ca şi I. Barbu, Steinhardt pǎrea sǎ creadǎ în creaţia obiectivǎ a lui M. Caragiale; ca şi Ulici, credea în înrudirea ‘decadentismului levantin’ al lui E. Barbu, inclusiv ca mijloace literare, cu al lui M. Caragiale.)  

            Steinhardt farmecǎ înainte sǎ convingǎ. Plac, mai ales, atitudinile lui: pluralismul, preocuparea faţǎ de cei vitregiţi, rectificarea, în mǎsura puterilor, a nedreptǎţilor (şi chiar absurditǎţilor) cotei culturale a unor autori. Plac gesturile lui, faptele lui, ceea ce face, înaintea modului în care o spune. Existǎ, aici, o acţiune, o activitate, o lucrare. Nu e paseism, ci pluralism, inspirat, mai ales, de cǎtre o sensibilitate vie, justǎ, rezonabilǎ. (În raport cu acestea, limbajul afectat ajunge sǎ parǎ un fel de diversiune cerutǎ de pudoare, un joc foarte lucid de distragere, de escamotare a seriozitǎţii acţiunii.)