Literalismul care, apǎrând ca superstiţie, îi descumpǎneşte pe mulţi în cazul creştinismului, trebuie sǎ nu fi fost mai rar în religiile pǎgâne, în înţelegerea comunǎ a acestora, care diferea de alegorismul unor filozofi (echivalentul moderniştilor creştini). Pǎgânismul clasic şi-a avut moderniştii sǎi, de la Socrate la Euhemerus, Εὐήμερος.

            Euhemerus fusese tradus încǎ de Quintus Ennius.

            Pǎgânii nu erau mai raţionalişti, mai alegorizanţi, nici nu aveau o gândire simbolicǎ conştientǎ în mai mare mǎsurǎ decât creştinii de azi. Unii dintre noi iau câţiva autori antici drept reprezentativi pentru ceea ce putea sǎ creadǎ obştea. Se întâlneşte o idealizare a ‘religiei vechi’, cu subestimarea forţelor intelectuale active în aceea nouǎ. Se comparǎ termeni neasemǎnǎtori: elita pǎgânismului, cu bigotismul şi credulitatea creştine; e o paralelǎ inechitabilǎ, mǎsluitǎ.

            Elitele pǎgnismului antic puteau sǎ fi fost conştiente de natura simbolurilor utilizate, etc.; dar gloata, norodul, obştea, nu. Luciditatea intelectualilor pǎgânismului nu rǎmâne mai puţin impresionantǎ. Iar ca revers, şi literalismul, credulitatea, s-au întâlnit mereu, ca resorturi ale religiozitǎţii populare; cu privire la aceasta, nici pǎgânismul antic nu trebuie idealizat, nici creştinismul, dispreţuit. Exista destulǎ superstiţie în primul, şi existǎ multǎ subtilitate în al doilea.