Ciobanu şi Bănulescu erau mai înrudiţi cu Colin, decât cu realismul magic, sau cu noile realisme postbelice.

Aspectul laborios, căznit, artizanal e cel care justifică bănuiala de inautenticitate: placiditatea, ludicul nemărturisit. Nu sunt lucruri scrise sub presiunea, sub imperiozitatea angoasei, ci elaborări, puneri în scenă.

În literatura realismului socialist se va fi găsind tot atâta literatură ca în zapisele iscodite de Negrici; există o anume ingenuitate în aplombul cu care acesta, pdeant, cu ifose teoretice, lipsit de farmec, comunică drept insolite lucruri ştiute (descoperă, în '71-'72, personalitatea literară a cronicarilor, etc.; noutatea faptului e derizorie, de parcă Iorga, Călinescu nu scriseseră).

Săraru, Dumitru Popescu reprezintă ceauşismul cultural, pe urmele 'celui de-al doilea Popovici' (al 'Puterii ...', 'comunistul luminat') sau Pardău de până în '78. Congener al lui Neagu, Săraru e născut în '32, iar Popescu și Pardău în ani proximi.

Articolul lui Sorescu despre principala operă a lui Dionisie Eclesiarhul e un model de lectură, de cum se poate citi o operă, de nedescumpănire în faţa inegalităţii operei, de asumare estetică, de iscusinţă analitică; e una dintre reevaluările propuse de Sorescu (a doua fiind aceea a lui Magheru). Cu toate darurile modeste de critic ale lui Sorescu, tonul e călinescian. Afectarea de pionierat e un pic exagerată. Dionisie era propulsat de evenimentele narate. 'Originalitatea' îi e supralicitată. Dar e o operă comensurabilă cu puterile critice obişnuite. Frumuseţea parcelară, segmentară, e mai maniabilă, e analizabilă cursiv. E mozaicul de tern şi inspirat, de pedestru şi robust.

Cronograful s-a reeditat între timp (chiar în anii '80).

Caricatura e justă nu prin abstractizare, hieratism, distanțare, ci dimpotrivă, dacă e realizată ca imediatețe, ca nemijlocire morală; acesta e echivocul posibil al caricaturii, care nu stilizează ca pentru tipizarea icoanei. Caricatura intenționează reprezentarea jovială, simbolizează elasticitatea și nedeterminarea.

La Călinescu sunt mereu Guicciardini, Voltaire, câteva jaloane ale istoriografiei clasice. E o simulare a familiarizării cu oceanul istoriografiei vechi.

Critica noastră literară rămâne moralizatoare, condescedentă, afectată, dezaprobând divertismentul, neinteresată de lumea 'Pensiunii Margareta', etc.; pentru ea, divertismentul pare un lux cultural neîngăduit, o risipă. Nu avem cultura critică a divertismentului. Steinhardt era o excepţie; Ralea putuse fi una, iar I. Barbu, Suchianu nu au scris despre ceea ce consumau. Altfel, e dezabuzare şi răsfăţ cvasiilicit, fără o legitimare intelectuală superioară.

Realismul lui Peltz

Peltz: realism liric, populist (sentimental), ca al francezilor (la ei se numea chiar roman populist). Literatura mahalalei, a ghettoului, e roman populist, realism liric.

Aprecierea ei drept balzacianism ca atare e o exagerare.

Era unanimismul interbelic, etc., organicismul realismului.

Dumirirea lui Heston

Heston: democrat (liberal american), fost militant pentru drepturile civile (cot la cot cu negrii, cu Belafonte, etc.), activist al luptei pentru drepturi, pe vremea lui Ben Hur, Moise [1], Michelangelo; ulterior, acest generos a devenit de dreapta.

Artistic, Heston era (ca Lancaster, K. Douglas) alternativa la stanislavskieni; mai mult ca ei doi, avea un joc sobru.

　

NOTE:

[1] Moise atletic, viguros, impozant, viril al lui Michelangelo, un Moise aspru, 'fizic', teluric; la fel ca pentru Lancaster.

Michelangelo e interpretat la fel, htonian.

Plăcerea de a povesti sobru, obiectiv, neutru, intriga unui episod TV, a unui film, a unui roman, a unei nuvele. Fără epatare, și fără bășcălia locvace. Dar locul acestor rezumate ale intrigii nu e ca surogat al criticii, ci pentru convorbire. Nu repovestesc atunci când scriu.

　

Joi seara, citesc despre Bolintineanu, 'receptarea operei', primirea; are o epopee, referitoare la colonizarea Daciei. 'Mihnea ...' face parte din 'Basme'.

Rosetti, Bolliac, Sion, Bolintineanu.

Grigore Ghica l-a vrut pe Bolintineanu la Iași, la 1855.

O poezie a lui Alecsandri, cu multe lucruri bune, foarte în gustul lui De Quincey:

　

'[...] O! miragiu sublim, fantastic!.. Prin o pulbere de aur
Gândul meu răpit în spațiu ca pe aripi de balaur
Întrevede legioane deșteptate din mormânt
Călcând, val de năvălire, peste valul de pămint.

Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare,
Strălucit sub arme scumpe, sub hlamide consulare,
Și trezind cu al său vuet de ostași învingători
Iarba câmpului și codrii munților apărători.

Iată-n frunte Sagitarii și Veliții, limbi străine,
Înarmați cu proasce, scuturi și cu șapte javeline.
Ferentarii ce, ca dânșii, au pe capetele lor
Piei de fiare-ngrozitoare și calige la picior. [...]'

'Melon & ghete de piele', alt serial din anii '60 care a avut versiunea de benzi desenate. Vampirizarea care se practica, trecerea cinemaului spre desen, cinemaul ca desen, 'cinema grafic'; obiceiul, 'desenarea filmelor', preluarea ca atare, copierea, s-a demodat.

E cinema desenat, contrariul filmelor realizate din benzi desenate; pe atunci nu existau casete, benzile desenate preiau ideile. Rezumau episoade, deoarece nu existau casete.

Visul ca echilibru afectiv, ontologic; omul ca fiinţã neunitarã, disjunsã, care atinge, uneori, prin vis, senzaţia acestei coerenţe.

Marţi, la amiazã, fumam pe platforma din spatele spitalului (gândindu-mã la westernurile lui H. Gibson, Custer şi Carey), iar vuietul cenuşiu al vântului mi-a amintit de cimitir.

Ieri seară, sosit pe o ploaie năpraznică, torențială, diluvială, care m-a îmbibat, tricoul, șosetele, pe cand mă grăbeam prin revărsări murdare. Dupa 5 ore, pantofii mai lăsau apă. 'Un potop de antipatie'.

Adusesem numai tricoul curat pe care-l purtam, și o pereche de șosete noi. Azi, blugii i-am purtat cu apa ploii, a noroaielor, lichidul rece.

Luni citesc 'Fericirile' lui Abăluță.

Vara din '93, cea din '92, etc..

Episoadele TV de 50 de minute ('Shayne', 'Răzbunătorii', 'Outlaws', 'Bonanza') sunt, prin natura lor, ca filmele de serie B din anii '30-'40, participă la aceeaşi estetică; dar aceeaşi natură o au şi unele episoade TV de 25 de minute, giuvaieruri de dramaturgie.

Deosebirea religiei de filozofiei e aceea a mantrelor personale, a iluziilor utile, elasticitatea insului, tertipuri, cuvinte stenice, etc..

Joi ascult Gene Autry, Oscar Benton, Ben King, B. B. King, Vangelis, 'Tumbling Tumbleweeds' (Autry, Ives, Boyd; tonul vocii lui Autry e mai rezonant, intens, melancolic, Boyd e mai relaxat, languros). (Jindul, acel loc de la munte, imaginat: '93.) Ca albume: 'Acid Eaters', 'Possibilities' (Hancock).

Omul din '88, chipul omului din '88, linia (la 15 l., din martie ...); 'How Blue ...', al lui B. B. King, frigul. Inefabilul posibil.

Piscul: B. B. King, Oscar Benton, Bill Boyd, Hancock, Burl Ives, Ramones, 'Cairo' (Vangelis).

Deriziunea, impropriul.

Azi, 10 & 140 & 40 mii. Ieri dim., 40 & 40 & 10 mii; seara, 20 & 138 & 20 mii.