‘Despre îndumnezeirea fiinţei umane’, în traducerea lui Monsaingeon şi Paramelle, este urmată de ‘Învăţătura Sf. Grigore …’, a lui Mantzaridis. Bibliografia menţionează un articol al lui Congar din ’35, unul al lui Crainic din ’41, scrierile lui Wunderle. Mantzaridis se referă la şovăiala Sf. Grigore, utilizarea de termeni situaţi în marginea Tradiţiei. Studiul din ’38 al lui Gross, despre îndumnezeire, e recomandat.

            Sinteza lui Verhovskoi.

            Articolul lui Nivière recapitulează câteva prestigii răsăritene: Zander, Kniazev, Semenov, Rehbinder, Timiadis, Khodr.

            Deseille îl evocă pe Kern.

            În ‘Orient-Occident’, Clément dă o interpretare ingenuu triumfalistă.  

            Scriind despre stareţul Ambrozie dela Optina, Lossky îl citează pe Leontiev. 

   

           În ’61, Congar a publicat în RSR o recenzie destul de severă a lucrării lui Clément despre timp.

            ‘Principalele curente ale ecleziologiei …’, RSR, ’60: ‘stâlp, lumină şi învăţător al întregii ortodoxii’ (măreţia lui Filaret); înrudirea Sf. Tihon cu Sf. Simeon, a Sf. Filaret cu Sf. Grigore Teologul. De unde, un capadocian în sec. XIX! În ecleziologia Sf. Filaret, recunoaştem principiul celei a lui Evdokimov. Dogmatica lui M. Bulgakov e apreciată, dar criticată.

            Filaret Gumilevski, Arhiep. de Cernigov, e autorul unei dogmatici foarte gustate.

            ‘Şcolii istorice’ îi aparţin M. Bulgakov, Gumilevski, Malevanski, Malinovski: autori de manuale, de opere didactice. Bolotov, Buharev, Golubinski, Ep. Silvestru aparţin acestei direcţii literare.

            Frank şi Lossky tatăl au realizat idealismul concret vizat de slavofili.

            Möhler poate fi înţeles ca aceşti răsăriteni.

            Numai că ecleziologia neexprimată, neformulată, nu e, pentru atât, realizată. Nu e deajuns să critici formulări occidentale, teorii apusene, pentru a crede că sinteza inefabilă şi indicibilă e realizată altundeva. Răsăritenii aceştia intuiesc deziderate, darn u pot arăta realizări.

            Hrapoviţki şi Stragorodski sunt prezentaţi ca decadenţi.

             A nu se împovăra cu ce e ‘la el’.

            Steenberghen scrie despre ‘Metafizica creştinismului …’, Nédoncelle analizează tezele lui Tresmontant.

            Guillaumont scrie despre Clément şi Lossky.

            Émilie Zum Brunn. Halleux despre Lossky, Karsavin. Jugie şi Bulgakov.  

            Steenberghen despre Gilson ca istoric al gândirii medievale.   

 

            Cafea. Citit …. La 4 z.. Ecografia. Sb., aer & dum., oră & pisica. Albumele. Artă & epiderma & reflecţia. Leafa. Viteză. La 4 z.. Inechit.. Surâs, ospitalitatea. Miros. Cafea, de la 9 seara. Vols., cf. sb.. Haine.  

           Meyendorff scrie că lui Schmemann îi lipsea răbdarea trebuincioasă istoricului.

            Louth îl înfăţişează, în ‘Căile teologiei ortodoxe moderne’ (‘Conferinţele Amsterdam’), pe Iustin Popovici ca pe un teolog neopatristic, cu predilecţie pentru învăţătura ascetică (sugerând o comparaţie cu Stăniloae). Mitropolitul Hrapoviţki (fostul mitropolit al Kievului) a condus ‘Biserica din exil’ (sau ‘din străinătate’, sinodală), a albilor, şi-a convocat sinodul în Serbia;

            Logica delirantă a cusurgiilor triumfalişti: grila folosită de fanatici, exemplificările convenabile.

            Meyendorff era mai prozaic, realist, sobru, un universitar occidental (însă dintr-un motiv sau altul, răsăritenii cred că scolasticii nu putuseră fi astfel de autori de catedră, că numai un răsăritean modern ştie să fie universitar). Criticile adresate de Romanides datează din ’60-’63.

            Andrew Louth îl recomandă pe Bielawski despre Stăniloae, şi pe Spiteris, cu lucrarea din ’92. La Schmemann, dezaprobă inapetenţa pentru monahism şi refuzul pietăţii misteriologice (individualism).  

            ‘Gândurile sunt gândite de gânditori.’

            Etica învierii, formă de creativitate.

            Schmemann afirma importanţa literaturii duhovniceşti a lui Şahovskoy, Elcianinov. Sensul dat teologiei liturgice e chiar acela de liturgiologie.

            Schmemann era adesea prea dispus să distingă între teoretic şi practic (‘creştinismul de stat’, etc.). Despre hirotonirea femeilor, a scris ca un antimodern ursuz.

            Congar recenza o lucrare a lui Schillebeeckx în RSR din ’66.

            Acelaşi Congar are un articol, ‘Despre sfinţii canonizaţi în Bisericile ortodoxe’, ’48.

            Patru recenzii ale lui Tresmontant, în RHR, din ’59-’60. Scrie despre o lucrare a lui Hurwitz din ’58.

            Cafea. Pastile. Leafa. Ritm. Dum., oră & sb.. Hâit. Dezmorţire.  

 

            Erudiţia. Reflecţia. Epiderma. Prânz. Leafa. Miros. Viteză. Unghi.

            Alocarea. Vols., sb..  

            Marion a încetat să mai publice în RPL înainte de naşterea mea. Marion recenzează ediţia cursurilor romane de drept ale lui Suarez, ‘apariţia subiectivităţii în teoria dreptului’, altcineva scrie despre ‘capodoperele de tinereţe ale lui Campanella’.

            Iezuitul Hayen recenzează studiul lui Pieper despre dreptate.

            Maritain discută despre Blondel, Dechamps (a cărui operă e mai mult apostolică decât sistematică), Gardeil, Garrigou. Recomanda lucrarea lui Lebreton despre originile dogmei Treimii. Sunt menţionate testele lui Piaget. Îl aminteşte pe Berdiaev.

            Armogathe scrie cu simpatie despre Suarez.

            Din articolele lui Braudel: ‘De la Michelet, Febvre a fost cel mai mare, poate unicul mare istoric de expresie franceză. Mai mare ca Fustel, mai mare ca Pirenne. […] Aproape la fiecare pagină a operei lui, izbucnesc darul, temperamentul marelui istoric.’

            ‘Elev autentic al lui Vidal de La Blache, a rămas, întreaga viaţă, geograf în aceeaşi măsură ca şi istoric.’

            Hanotaux e recenzat cu condescendenţă.

            Există spiritul partinic.

 

            ‘Stilul un pic complicat.’     

          Citesc despre ‘Incoruptibilii’, De Niro, metoda lui Strasberg, jocul exagerat (jargonul actoriei), articolele lui Ebert despre filmele lui De Palma, Lynch, Mel Brooks. Desenele Liviei Rusz ornează şi ediţii Creangă, Batzaria, Hauff, ‘Peter Pan şi Wendy’, Benedek Elek.     

           Marţi citesc despre Vescan (mort la 50 de ani, în ’63), Ralea, Pavelcu, Cosmovici, Olga Necrasov, Dimitrescu (cel care a predat sociologie, la 45 de ani), universitari ieşeni; Negulescu a predat la Iaşi 15 ani (fără niciun rezultat cultural ….). Filozoful din Ghindăoani, mort la 36 de ani, de la 28 de ani a predat drept civil, ¾ de an a fost ministru (la 34 de ani).

            Deasemeni, despre Almaş, ‘DarkBlood’ (filmul cu R. Phoenix), Val Guest.

            ‘Viaţa ca o glumă’, de LuciaOlteanu. Lucia Olteanu Utan se născuse în ’25, şi a trăit 90 de ani. Îmi amintesc ‘Bună seara, Dorli!’ şi ‘Arhitectul firelor de iarbă’.

            Azi e ziua aniversară a Bettei D..   

           Un articol al lui Wulf împotriva lui Gilson, însă rezultatul obiectiv al polemicii pare netranşabil, ambii au laturile lor, fiecare îşi are dreptatea.

            Wulf scrisese despre estetica Sf. Toma încă din 1895. Scolastica a fost pregătită în sec. IX-XII. Estetica medievală e fragmentară. Nu se poate discuta despre estetică integrală până la Lessing.  

            Ingratitudinea modernilor care ‘bat doicile’.

            În 1906, Wulf recenza estetica lui Croce, la care deploră absenţa ‘aspectului ontologic al frumuseţii’. Recenzia despre exegeza hegeliană a lui Mc Taggart e cu totul ocazională.

            Comentariul lui Pègues e recenzat pe scurt. Dar o biografie, din 1895, a Sf. Bernard, e analizată în voie. Abélard e înfăţişat cu simpatie, drept precursor al realismului tomist. Gilbert era un realist exagerat, ca şi Guillaume de Champeaux. Conceptualismul lui Abélard a fost reluat de Sf. Toma.

            Gouhier publicase într-o revistă neoscolastică, ‘subiectul cu adevărat ontologic’.   

           Citesc despre Cristian Popescu, evocat cu poncifele cele mai convenţionale, iar Ştefănescu reciclează aceste banalităţi răsuflate ….

            Marcus a răposat la aproape o lună după Eco, care era cu şapte ani mai tânăr.

            Ivasiuc are o apreciere stimulantă despre meritul operei de moralist a lui Marcus, pentru lucrarea din ’75 despre gândirea autohtonă.