Singurătate şi îndoială

            Merton observa că temeiul singurătăţii este iubirea, şi se întreba dacă temeiul îndoielii e adevărul (prin urmare, Merton trăia îndoiala ca pe o eliberare). Poemul lui e o reflecţie despre condiţia tragică (iubirea generează singurătatea), în registru gnomic. În acelaşi mod, e şi o remarcă despre comunicare, şi paradoxul tragic al iubirii, incomunicabilă. În locuinţa lui Lax din Patmos era înfăţişat şi acest poem.

            Hammarskjold nădăjduia că singurătatea ar putea fi imboldul pentru găsirea ‘a ceva pentru care să trăieşti, şi îndeajuns de mare ca să mori pentru el’.

            Conrad scria că singurătatea poartă o mască până şi pentru cei singuri, chiar lor le apare voalată, deghizată.

            Am găsit la Episcopul Sigrist trei versuri ale lui Hopkins (în comboxul postării despre Cabell); ca urmare, am ajuns la postările lui Mimsy Borogrove, din care predilecţia mea s-a îndreptat către cele despre ‘Mâna stângă …’, ‘Ingeborg Holm’, D. F. Wallace, ‘Dna.Bovary’.

            Azi e sărbătoarea Sf. MariaMagdalena.  

           ‘Despre îndumnezeirea fiinţei umane’, în traducerea lui Monsaingeon şi Paramelle, este urmată de ‘Învăţătura Sf. Grigore …’, a lui Mantzaridis. Bibliografia menţionează un articol al lui Congar din ’35, unul al lui Crainic din ’41, scrierile lui Wunderle. Mantzaridis se referă la şovăiala Sf. Grigore, utilizarea de termeni situaţi în marginea Tradiţiei. Studiul din ’38 al lui Gross, despre îndumnezeire, e recomandat.

            Sinteza lui Verhovskoi.

            Articolul lui Nivière recapitulează câteva prestigii răsăritene: Zander, Kniazev, Semenov, Rehbinder, Timiadis, Khodr.

            Deseille îl evocă pe Kern.

            În ‘Orient-Occident’, Clément dă o interpretare ingenuu triumfalistă.  

            Scriind despre stareţul Ambrozie dela Optina, Lossky îl citează pe Leontiev. 

   

           În ’61, Congar a publicat în RSR o recenzie destul de severă a lucrării lui Clément despre timp.

            ‘Principalele curente ale ecleziologiei …’, RSR, ’60: ‘stâlp, lumină şi învăţător al întregii ortodoxii’ (măreţia lui Filaret); înrudirea Sf. Tihon cu Sf. Simeon, a Sf. Filaret cu Sf. Grigore Teologul. De unde, un capadocian în sec. XIX! În ecleziologia Sf. Filaret, recunoaştem principiul celei a lui Evdokimov. Dogmatica lui M. Bulgakov e apreciată, dar criticată.

            Filaret Gumilevski, Arhiep. de Cernigov, e autorul unei dogmatici foarte gustate.

            ‘Şcolii istorice’ îi aparţin M. Bulgakov, Gumilevski, Malevanski, Malinovski: autori de manuale, de opere didactice. Bolotov, Buharev, Golubinski, Ep. Silvestru aparţin acestei direcţii literare.

            Frank şi Lossky tatăl au realizat idealismul concret vizat de slavofili.

            Möhler poate fi înţeles ca aceşti răsăriteni.

            Numai că ecleziologia neexprimată, neformulată, nu e, pentru atât, realizată. Nu e deajuns să critici formulări occidentale, teorii apusene, pentru a crede că sinteza inefabilă şi indicibilă e realizată altundeva. Răsăritenii aceştia intuiesc deziderate, darn u pot arăta realizări.

            Hrapoviţki şi Stragorodski sunt prezentaţi ca decadenţi.

             A nu se împovăra cu ce e ‘la el’.

            Steenberghen scrie despre ‘Metafizica creştinismului …’, Nédoncelle analizează tezele lui Tresmontant.

            Guillaumont scrie despre Clément şi Lossky.

            Émilie Zum Brunn. Halleux despre Lossky, Karsavin. Jugie şi Bulgakov.  

            Steenberghen despre Gilson ca istoric al gândirii medievale.   

 

            Cafea. Citit …. La 4 z.. Ecografia. Sb., aer & dum., oră & pisica. Albumele. Artă & epiderma & reflecţia. Leafa. Viteză. La 4 z.. Inechit.. Surâs, ospitalitatea. Miros. Cafea, de la 9 seara. Vols., cf. sb.. Haine.  

           Meyendorff scrie că lui Schmemann îi lipsea răbdarea trebuincioasă istoricului.

            Louth îl înfăţişează, în ‘Căile teologiei ortodoxe moderne’ (‘Conferinţele Amsterdam’), pe Iustin Popovici ca pe un teolog neopatristic, cu predilecţie pentru învăţătura ascetică (sugerând o comparaţie cu Stăniloae). Mitropolitul Hrapoviţki (fostul mitropolit al Kievului) a condus ‘Biserica din exil’ (sau ‘din străinătate’, sinodală), a albilor, şi-a convocat sinodul în Serbia;

            Logica delirantă a cusurgiilor triumfalişti: grila folosită de fanatici, exemplificările convenabile.

            Meyendorff era mai prozaic, realist, sobru, un universitar occidental (însă dintr-un motiv sau altul, răsăritenii cred că scolasticii nu putuseră fi astfel de autori de catedră, că numai un răsăritean modern ştie să fie universitar). Criticile adresate de Romanides datează din ’60-’63.

            Andrew Louth îl recomandă pe Bielawski despre Stăniloae, şi pe Spiteris, cu lucrarea din ’92. La Schmemann, dezaprobă inapetenţa pentru monahism şi refuzul pietăţii misteriologice (individualism).  

            ‘Gândurile sunt gândite de gânditori.’

            Etica învierii, formă de creativitate.

            Schmemann afirma importanţa literaturii duhovniceşti a lui Şahovskoy, Elcianinov. Sensul dat teologiei liturgice e chiar acela de liturgiologie.

            Schmemann era adesea prea dispus să distingă între teoretic şi practic (‘creştinismul de stat’, etc.). Despre hirotonirea femeilor, a scris ca un antimodern ursuz.

            Congar recenza o lucrare a lui Schillebeeckx în RSR din ’66.

            Acelaşi Congar are un articol, ‘Despre sfinţii canonizaţi în Bisericile ortodoxe’, ’48.

            Patru recenzii ale lui Tresmontant, în RHR, din ’59-’60. Scrie despre o lucrare a lui Hurwitz din ’58.

            Cafea. Pastile. Leafa. Ritm. Dum., oră & sb.. Hâit. Dezmorţire.  

 

            Erudiţia. Reflecţia. Epiderma. Prânz. Leafa. Miros. Viteză. Unghi.

            Alocarea. Vols., sb..  

            Marion a încetat să mai publice în RPL înainte de naşterea mea. Marion recenzează ediţia cursurilor romane de drept ale lui Suarez, ‘apariţia subiectivităţii în teoria dreptului’, altcineva scrie despre ‘capodoperele de tinereţe ale lui Campanella’.

            Iezuitul Hayen recenzează studiul lui Pieper despre dreptate.

            Maritain discută despre Blondel, Dechamps (a cărui operă e mai mult apostolică decât sistematică), Gardeil, Garrigou. Recomanda lucrarea lui Lebreton despre originile dogmei Treimii. Sunt menţionate testele lui Piaget. Îl aminteşte pe Berdiaev.

            Armogathe scrie cu simpatie despre Suarez.

            Din articolele lui Braudel: ‘De la Michelet, Febvre a fost cel mai mare, poate unicul mare istoric de expresie franceză. Mai mare ca Fustel, mai mare ca Pirenne. […] Aproape la fiecare pagină a operei lui, izbucnesc darul, temperamentul marelui istoric.’

            ‘Elev autentic al lui Vidal de La Blache, a rămas, întreaga viaţă, geograf în aceeaşi măsură ca şi istoric.’

            Hanotaux e recenzat cu condescendenţă.

            Există spiritul partinic.

 

            ‘Stilul un pic complicat.’     

          Citesc despre ‘Incoruptibilii’, De Niro, metoda lui Strasberg, jocul exagerat (jargonul actoriei), articolele lui Ebert despre filmele lui De Palma, Lynch, Mel Brooks. Desenele Liviei Rusz ornează şi ediţii Creangă, Batzaria, Hauff, ‘Peter Pan şi Wendy’, Benedek Elek.     

           Marţi citesc despre Vescan (mort la 50 de ani, în ’63), Ralea, Pavelcu, Cosmovici, Olga Necrasov, Dimitrescu (cel care a predat sociologie, la 45 de ani), universitari ieşeni; Negulescu a predat la Iaşi 15 ani (fără niciun rezultat cultural ….). Filozoful din Ghindăoani, mort la 36 de ani, de la 28 de ani a predat drept civil, ¾ de an a fost ministru (la 34 de ani).

            Deasemeni, despre Almaş, ‘DarkBlood’ (filmul cu R. Phoenix), Val Guest.

            ‘Viaţa ca o glumă’, de LuciaOlteanu. Lucia Olteanu Utan se născuse în ’25, şi a trăit 90 de ani. Îmi amintesc ‘Bună seara, Dorli!’ şi ‘Arhitectul firelor de iarbă’.

            Azi e ziua aniversară a Bettei D..   

           Un articol al lui Wulf împotriva lui Gilson, însă rezultatul obiectiv al polemicii pare netranşabil, ambii au laturile lor, fiecare îşi are dreptatea.

            Wulf scrisese despre estetica Sf. Toma încă din 1895. Scolastica a fost pregătită în sec. IX-XII. Estetica medievală e fragmentară. Nu se poate discuta despre estetică integrală până la Lessing.  

            Ingratitudinea modernilor care ‘bat doicile’.

            În 1906, Wulf recenza estetica lui Croce, la care deploră absenţa ‘aspectului ontologic al frumuseţii’. Recenzia despre exegeza hegeliană a lui Mc Taggart e cu totul ocazională.

            Comentariul lui Pègues e recenzat pe scurt. Dar o biografie, din 1895, a Sf. Bernard, e analizată în voie. Abélard e înfăţişat cu simpatie, drept precursor al realismului tomist. Gilbert era un realist exagerat, ca şi Guillaume de Champeaux. Conceptualismul lui Abélard a fost reluat de Sf. Toma.

            Gouhier publicase într-o revistă neoscolastică, ‘subiectul cu adevărat ontologic’.   

           Citesc despre Cristian Popescu, evocat cu poncifele cele mai convenţionale, iar Ştefănescu reciclează aceste banalităţi răsuflate ….

            Marcus a răposat la aproape o lună după Eco, care era cu şapte ani mai tânăr.

            Ivasiuc are o apreciere stimulantă despre meritul operei de moralist a lui Marcus, pentru lucrarea din ’75 despre gândirea autohtonă.  

            Impasibilitatea e mai nobilă decât indignarea, şi precizia decât vehemenţa. Citesc eseurile lui J. Kujawa despre Fermat, ‘triunghiul aritmetic’, corespondenţa lui Fermat şi Pascal.   

            A fost remarcată imbecilitatea lui Searle, care crede că Foucault i-a mărturisit trucul utilizat; unii denunţă ridicolul ‘dezvăluirii’ lui Searle. Chomsky nu e nici el mai inspirat.

            Cineva scrie că ‘habeas corpus’ e o expresie greacă.

 

            ‘Căpitanul Apache’, cu diacronia episoadelor. Graficianul e iscusitul Morandière.  

 

            Seara citesc despre ‘Signature …’, actul nonlocuţionar.  

           O cinefilă scrie despre un film de Joseph Lewis, Valerie Hobson, ‘Lady Luck’, Pryor, Byrd în ’41 (ca ziarist dur, amintind întrucâtva de Menjou şi Barrymore), Darro, Luke, Talbot (elogiat pe drept), Auer în ‘Mâini sinistre’, două oraşe şi un port din ’38-’43, ‘Spiritistul’, două ‘Wong’.

            Altcineva scrie despre Adele Mara (‘Femeia tigru’), Johnny Mack Brown, George O’Brien, Cr. Stevens, Ken Maynard la începutul anilor ’30, Simenon.

            Amândoi, de la cele şase recenzii ale ‘Confessions of a Vice Baron’.  

           Luni, după 9 ½ seara, am fost bătut în stradă de un ţigan bârlădean.

            Evaluarea bârlădenilor, şi cuvântul despre tristeţe, de sb. dim., au fost îndreptăţite.

          Bidimensionalitatea, Don Juan şi pocăinţa, Faust. Deosebirea dintre legendă şi mit este cea că mitul oferă un tâlc. Prin comparaţie, legenda e şablonul.

            ‘Don Juan aux enfers’ e o gravură.

            Cineva îşi amintea dispreţul lui Olivier faţă de Molière. Acesta era cu aproape 16 ani mai tânăr decât Corneille, şi cu 17 ani mai vârstnic decât Racine ….

            Rolul criticii: Boileau şi impunerea lui Racine.

            Racine, Proust, dna. Byatt.

          Miercuri ascult ‘No Leaf Clover’, după ‘Whiskey …’, ‘Turn the Page’ din ’73 (Seger); am citit câte ceva despre convingerile lui Hetfield (politică republicană, resentimente împotriva experienţei religioase proprii, imagini biblice: Ieşirea şi călăreţii …).

            Ieri, marţi, volume de 4,04 mil. (3,9 mil.: un mil., dim., şi 2,9 mil., la amiază). Ridicolul târguirii despre versurile lui Baranga.  

           Interpretarea ca distinctă de răstălmăcire; însă distinctă şi de exercitarea intelectului în genere. Interpretarea e unghiul, care nu trebuie amalgamat sau confundat cu imaginea. ‘În iconomia Cerului şi a Pământului, primăvara se întoarce.’ ‘Trecerea tuturor lucrurilor în taina inexprimabilă’ e interpretare, care nu poate suplini nivelul cotidian, cunoaşterea obişnuită. Interpretezi lucrurile, numai odată ce le cunoşti. E necesară supunerea iniţială la condiţiile cunoaşterii obiective, rămânând ca posibilitate şi ca deschidere acest al doilea nivel (umorul, afecţiunea, etc.). Interpretarea e o înţelegere secundă, de ordinul al doilea, înţelegerea de gradul doi.

          Aprecierile foarte severe, atât necruţătoare cât şi, cel mai adesea, nedrepte, ale lui Iorga despre dramaturgia istorică a altora (Alecsandri, Delavrancea) trebuie puse în legătură cu propria lui sârguinţă teatrală, aşadar cu rivalitatea.

            Zilele acestea am întâlnit adesea numele lui Grace Bradley, Patricia Ellis, Suzanne Kaaren, Kern, Freed.  

           Messadié are postări lizibile despre hazul lui Žižek (iar ca umor involuntar, ‘nu m-ai fi căutat …’ îi e atribuită unui jansenist), scrieri ocazionale ale lui Eco, volumele tradiţionale.

            La Eco, demascarea prejudecăţilor străvechi are ceva atât oportunist, convenabil, cât şi ieftin. Subiectul ‘duşmanului înjghebat’ există şi în literatura lui narativă.   

            O reflecţie despre unitatea fiinţei (care înseamnă altceva decât ‘unitatea fiinţelor prin temeiul lor comun’, sau prin relaţionarea şi relaţionalitatea lor). Momentele fiinţei nu sunt fiinţe diferite. ‘Unitatea de asamblare’ porneşte şi ea de la o ipoteză discutabilă: aceea că fiinţa e compusă (nu e; lanţul fiinţelor însufleţite e lanţul genetic, demonstrabil în termeni materiali).

            Există o unitate a existentului, care nu e unitatea fiinţei conştiente? Dacă fiinţa e echivalată cu conştienţa, sau cu psihismul, atunci există oricum o pluralitate de fiinţe, numeroase conştienţe. Poţi să numeri fiinţele conştiente.

            Obiectele sunt existenţe individuale, nu o magmă moleculară decupată arbitrar. Muntele sau râul nu sunt entităţi reale, însă uneltele, obiectele create de om sunt entităţi.

            Nu există ‘fiinţe artificiale’.

            Dar obiecţia mea e mai întâi una metodologică: adresată acestor peroraţii lăutăreşti, întemeiate pe critica unor reprezentări vagi (care îi sunt atribuibile, în primul rând, chiar … criticului). Sunt şuete pseudofilozofice.

 

 

 

 

            Într-un interviu din ’83, Thomas se referea la ‘ideea lui Tillich de temei al fiinţei’ (cf. Christopher Morgan, ‘R. S. Thomas. Identity, Environment, and Deity’.) Thomas afirma că citeşte în fiecare dimineaţă, filozofie sau teologie, autori ‘ca G. Steiner şi Tillich’, pentru dinamizarea minţii. Îi displăcea antropomorfismul sau intimismul lui Herbert sau Hopkins …. Însă amintea adesea o viziune a lui Wordsworth, Snowdon, cu ‘inteligenţa maiestuoasă’, impunătoare, şi se călăuzise după un cuvânt al lui Robinson Jeffers. Unele aprecieri sunt ursuze, morocănoase.   

            Thomas aprecia impersonalitatea gândirii teologice hinduse.

            Dar Morgan enunţă şi contrastul dintre Thomas şi Robinson (pentru care limbajul tradiţional, extrinsecist, s-a perimat).

            În autobiografia sa din ’85, Thomas îl menţionează pe Robinson, referitor la necesitatea transformării imaginii lui Dumnezeu). Deplora prevalenţa elementului popular şi sentimental, vulgar.

            Thomas, naţionalist galez şi republican, aprecia poezia lui Donne, Wordsworth, Eliot, Stevens, Hughes.

            William V. Davis, în ‘R. S. Thomas. Poetry and Theology’ scrie mai mult despre criza religioasă modernă, în expresia ei literară.

            S. J. Perry, în ‘Chameleon Poet. R. S. Thomas and the Literary Tradition’, înregistrează faptul că la începutul anilor ’50 părerea galezului despre Hopkins fusese mai bună.

            Daniel Westover, în ‘R. S. Thomas. A Stylkistic Biography’, scrie despre autohtonismul poetului.