Merton observa că temeiul singurătăţii
este iubirea, şi se întreba dacă temeiul îndoielii e adevărul (prin urmare,
Merton trăia îndoiala ca pe o eliberare). Poemul lui e o reflecţie despre
condiţia tragică (iubirea generează singurătatea), în registru gnomic. În
acelaşi mod, e şi o remarcă despre comunicare, şi paradoxul tragic al iubirii,
incomunicabilă. În locuinţa lui Lax din Patmos
era înfăţişat şi acest poem.
Hammarskjold nădăjduia că
singurătatea ar putea fi imboldul pentru găsirea ‘a ceva pentru care să
trăieşti, şi îndeajuns de mare ca să mori pentru el’.
Conrad scria că singurătatea poartă
o mască până şi pentru cei singuri, chiar lor le apare voalată, deghizată.
