Impasibilitatea e mai nobilă decât indignarea, şi precizia decât vehemenţa. Citesc eseurile lui J. Kujawa despre Fermat, ‘triunghiul aritmetic’, corespondenţa lui Fermat şi Pascal.   

            A fost remarcată imbecilitatea lui Searle, care crede că Foucault i-a mărturisit trucul utilizat; unii denunţă ridicolul ‘dezvăluirii’ lui Searle. Chomsky nu e nici el mai inspirat.

            Cineva scrie că ‘habeas corpus’ e o expresie greacă.

 

            ‘Căpitanul Apache’, cu diacronia episoadelor. Graficianul e iscusitul Morandière.  

 

            Seara citesc despre ‘Signature …’, actul nonlocuţionar.  

           O cinefilă scrie despre un film de Joseph Lewis, Valerie Hobson, ‘Lady Luck’, Pryor, Byrd în ’41 (ca ziarist dur, amintind întrucâtva de Menjou şi Barrymore), Darro, Luke, Talbot (elogiat pe drept), Auer în ‘Mâini sinistre’, două oraşe şi un port din ’38-’43, ‘Spiritistul’, două ‘Wong’.

            Altcineva scrie despre Adele Mara (‘Femeia tigru’), Johnny Mack Brown, George O’Brien, Cr. Stevens, Ken Maynard la începutul anilor ’30, Simenon.

            Amândoi, de la cele şase recenzii ale ‘Confessions of a Vice Baron’.  

           Luni, după 9 ½ seara, am fost bătut în stradă de un ţigan bârlădean.

            Evaluarea bârlădenilor, şi cuvântul despre tristeţe, de sb. dim., au fost îndreptăţite.

          Bidimensionalitatea, Don Juan şi pocăinţa, Faust. Deosebirea dintre legendă şi mit este cea că mitul oferă un tâlc. Prin comparaţie, legenda e şablonul.

            ‘Don Juan aux enfers’ e o gravură.

            Cineva îşi amintea dispreţul lui Olivier faţă de Molière. Acesta era cu aproape 16 ani mai tânăr decât Corneille, şi cu 17 ani mai vârstnic decât Racine ….

            Rolul criticii: Boileau şi impunerea lui Racine.

            Racine, Proust, dna. Byatt.

          Miercuri ascult ‘No Leaf Clover’, după ‘Whiskey …’, ‘Turn the Page’ din ’73 (Seger); am citit câte ceva despre convingerile lui Hetfield (politică republicană, resentimente împotriva experienţei religioase proprii, imagini biblice: Ieşirea şi călăreţii …).

            Ieri, marţi, volume de 4,04 mil. (3,9 mil.: un mil., dim., şi 2,9 mil., la amiază). Ridicolul târguirii despre versurile lui Baranga.  

           Interpretarea ca distinctă de răstălmăcire; însă distinctă şi de exercitarea intelectului în genere. Interpretarea e unghiul, care nu trebuie amalgamat sau confundat cu imaginea. ‘În iconomia Cerului şi a Pământului, primăvara se întoarce.’ ‘Trecerea tuturor lucrurilor în taina inexprimabilă’ e interpretare, care nu poate suplini nivelul cotidian, cunoaşterea obişnuită. Interpretezi lucrurile, numai odată ce le cunoşti. E necesară supunerea iniţială la condiţiile cunoaşterii obiective, rămânând ca posibilitate şi ca deschidere acest al doilea nivel (umorul, afecţiunea, etc.). Interpretarea e o înţelegere secundă, de ordinul al doilea, înţelegerea de gradul doi.

          Aprecierile foarte severe, atât necruţătoare cât şi, cel mai adesea, nedrepte, ale lui Iorga despre dramaturgia istorică a altora (Alecsandri, Delavrancea) trebuie puse în legătură cu propria lui sârguinţă teatrală, aşadar cu rivalitatea.

            Zilele acestea am întâlnit adesea numele lui Grace Bradley, Patricia Ellis, Suzanne Kaaren, Kern, Freed.  

           Messadié are postări lizibile despre hazul lui Žižek (iar ca umor involuntar, ‘nu m-ai fi căutat …’ îi e atribuită unui jansenist), scrieri ocazionale ale lui Eco, volumele tradiţionale.

            La Eco, demascarea prejudecăţilor străvechi are ceva atât oportunist, convenabil, cât şi ieftin. Subiectul ‘duşmanului înjghebat’ există şi în literatura lui narativă.