Singurătate şi îndoială

            Merton observa că temeiul singurătăţii este iubirea, şi se întreba dacă temeiul îndoielii e adevărul (prin urmare, Merton trăia îndoiala ca pe o eliberare). Poemul lui e o reflecţie despre condiţia tragică (iubirea generează singurătatea), în registru gnomic. În acelaşi mod, e şi o remarcă despre comunicare, şi paradoxul tragic al iubirii, incomunicabilă. În locuinţa lui Lax din Patmos era înfăţişat şi acest poem.

            Hammarskjold nădăjduia că singurătatea ar putea fi imboldul pentru găsirea ‘a ceva pentru care să trăieşti, şi îndeajuns de mare ca să mori pentru el’.

            Conrad scria că singurătatea poartă o mască până şi pentru cei singuri, chiar lor le apare voalată, deghizată.

            Am găsit la Episcopul Sigrist trei versuri ale lui Hopkins (în comboxul postării despre Cabell); ca urmare, am ajuns la postările lui Mimsy Borogrove, din care predilecţia mea s-a îndreptat către cele despre ‘Mâna stângă …’, ‘Ingeborg Holm’, D. F. Wallace, ‘Dna.Bovary’.

            Azi e sărbătoarea Sf. MariaMagdalena.  

Un poem curios, 'Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă'.

　

Calofilul.

Ieri, dum.: Ep., cinema. Puterea. Azi, vioiciunea. Calmul, umorul sunt un drept, nu un lux. Ep., cf. azi, formatul. Calofilul. Estetismul & 'Cocor'.

O poezie a lui Alecsandri, cu multe lucruri bune, foarte în gustul lui De Quincey:

　

'[...] O! miragiu sublim, fantastic!.. Prin o pulbere de aur
Gândul meu răpit în spațiu ca pe aripi de balaur
Întrevede legioane deșteptate din mormânt
Călcând, val de năvălire, peste valul de pămint.

Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare,
Strălucit sub arme scumpe, sub hlamide consulare,
Și trezind cu al său vuet de ostași învingători
Iarba câmpului și codrii munților apărători.

Iată-n frunte Sagitarii și Veliții, limbi străine,
Înarmați cu proasce, scuturi și cu șapte javeline.
Ferentarii ce, ca dânșii, au pe capetele lor
Piei de fiare-ngrozitoare și calige la picior. [...]'

Unele versuri ale lui Magheru sunt proverbe cu o logică abruptă şi pătrunzătoare, şi o simţire sucită, originală, autentică (de ex., 'Meditaţiuni şi proverbe', din '33); Magheru avea o distincție naturală, ceva de mâna întâi.


Sau: 'critici, ipocriţi ornitorinci'.

Recurgea la neologisme (linoleum), jargonul medical (coprolit, acidul palmitic).
'Totul s-a oprit' are o sonoritate aparte, ca și versurile despre morfină și cocaină.

Pot înțelege impresia de credibilitate literară pe care le-o lasă unora Magheru: poezie ingenioasă și abruptă, uneori izbutită ('Meditaţiuni şi proverbe' : marmora, ca zare a zeilor, sporii ferigilor/pistruii iubiri, florile orelor, laurul și viespile; 'Poarta', care e anticreștină : 'trufaşul stârv', etc.).

Magheru a trăit 59 de ani. Pentru titlul piesei cu cerbul am întâlnit două titluri ('Piele ...'/'Pietre ...').

Prin scurtime și rapiditate, tonalitatea nu are când fi colțuroasă.

Ultimele trei versuri ale 'Crizantemelor' lui Anghel ('Din lacrimi ...', etc.): un semiton gnomic, straniu; e un poem mozaical. ('Mor florile ...', etc.; dar 'triste flori de crizanteme' e mai atroce, mai lancinant.)