Ciobanu şi Bănulescu erau mai înrudiţi cu Colin, decât cu realismul magic, sau cu noile realisme postbelice.

Aspectul laborios, căznit, artizanal e cel care justifică bănuiala de inautenticitate: placiditatea, ludicul nemărturisit. Nu sunt lucruri scrise sub presiunea, sub imperiozitatea angoasei, ci elaborări, puneri în scenă.

În literatura realismului socialist se va fi găsind tot atâta literatură ca în zapisele iscodite de Negrici; există o anume ingenuitate în aplombul cu care acesta, pdeant, cu ifose teoretice, lipsit de farmec, comunică drept insolite lucruri ştiute (descoperă, în '71-'72, personalitatea literară a cronicarilor, etc.; noutatea faptului e derizorie, de parcă Iorga, Călinescu nu scriseseră).

Săraru, Dumitru Popescu reprezintă ceauşismul cultural, pe urmele 'celui de-al doilea Popovici' (al 'Puterii ...', 'comunistul luminat') sau Pardău de până în '78. Congener al lui Neagu, Săraru e născut în '32, iar Popescu și Pardău în ani proximi.

Articolul lui Sorescu despre principala operă a lui Dionisie Eclesiarhul e un model de lectură, de cum se poate citi o operă, de nedescumpănire în faţa inegalităţii operei, de asumare estetică, de iscusinţă analitică; e una dintre reevaluările propuse de Sorescu (a doua fiind aceea a lui Magheru). Cu toate darurile modeste de critic ale lui Sorescu, tonul e călinescian. Afectarea de pionierat e un pic exagerată. Dionisie era propulsat de evenimentele narate. 'Originalitatea' îi e supralicitată. Dar e o operă comensurabilă cu puterile critice obişnuite. Frumuseţea parcelară, segmentară, e mai maniabilă, e analizabilă cursiv. E mozaicul de tern şi inspirat, de pedestru şi robust.

Cronograful s-a reeditat între timp (chiar în anii '80).

Caricatura e justă nu prin abstractizare, hieratism, distanțare, ci dimpotrivă, dacă e realizată ca imediatețe, ca nemijlocire morală; acesta e echivocul posibil al caricaturii, care nu stilizează ca pentru tipizarea icoanei. Caricatura intenționează reprezentarea jovială, simbolizează elasticitatea și nedeterminarea.

La Călinescu sunt mereu Guicciardini, Voltaire, câteva jaloane ale istoriografiei clasice. E o simulare a familiarizării cu oceanul istoriografiei vechi.