Recenzând o lucrare a lui Leslie
Dewart (‘Viitorul credinţei’, ’66; recenzia e din ’67), Lonergan recapitulează
gnoseologia genetică, scriind despre cele două diferenţieri ale conştienţei:
lumea mediată prin semnificaţie, şi studiul care mediază mediatorul, lumea
alfabetului, dicţionarelor, gramaticilor, logicii, etc., lumea semioticii. ‘A
doua diferenţiere a conştienţei’ e discreditată şi detestată tocmai din cauza
obligativităţii (educaţiei).
Lonergan dă o explicaţie lucidă
neîncrederii rampante în ‘limbajul academic’: semidoctismul, educaţia de masă.
Dar ne putem oricând gândi la Platon şi la limbajul dialogurilor ….
Recenzia lui Lonergan e importantă,
pentru că îi oferă ocazia să-şi enunţe ideile proprii: scrierea lui Leslie
Dewart funcţionează ca pretext. Iezuitul canadez ştia că acesta nu e un mare
teolog, dar forma lucrării, ‘Viitorul credinţei …’ (’66) corespunde intenţiei
de a expune câteva idei.
Autorul recenziei diagnostichează
neîncrederea în ‘teologia de catedră’, ca efectul educaţiei impuse. E
mentalitatea resentimentară, revanşa celor abia intelectualizaţi. Dar e
exhibată şi şubrezenia fetişului modernităţii. Istoricismul, el însuşi modern,
înseamnă transcenderea cantonării în modernitate, a reducţionismului. Educaţia
istorică emancipează şi de modernitate.
Istoricismul subverteşte
modernitatea: faptul e enunţat de Lonergan în întâia dintre cele cinci
observaţii despre ‘determinarea elenă a sensului’, structura deschisă a
propoziţiei, cele patru seturi de termeni, competenţa conştienţei contemporane.
Părinţii lucrează cu concepte nedefinite,
euristice. ‘Structura euristică originală (…) nu a rămas nedeterminată.’
Relaţiile subzistente modelate pe purcederi psihologice (modelul psihologic al
relaţiilor) sunt discutate într-o secvenţă de analize semantice.
La Sf. Augustin, ‘substantia’ şi
‘persona’ erau sinonime (adică, întocmai ca la greci: ipostas şi persoană).
Atributele dumnezeieşti şi omeneşti
ale lui Iisus, în Crezul de la Niceea, nu corespund distincţiei firilor: pe de
o parte, ele toate pot fi înţelese ca referindu-se la om (născut unic, etc.),
pe de altă parte, toate se pot referi la Logosul înomenit. Atributele
evanghelice ale dumnezeirii lui Iisus sunt iertarea păcatelor, taumaturgia aşa
cum o practica Mântuitorul. Crezul de la Niceea, cu cele două secvenţe de
atribute ale lui Iisus, nu prefigurează interpretarea calcedoniană; toate
atributele îi pot reveni şi lui Iisus înţeles ca numai om, ca Mesia aşteptat de
evrei.
Fiinţa şi existenţa sunt distinse de
realitate şi prezenţă. (Un om poate exista fără a fi prezent; dar în ce mod
poate fi prezent, fără a exista? Ca evocare, ca amintire, etc..)
Triumful grecesc al logosului
presupune adevărul propziţional, şi medierea propoziţiilor de nivelul întâi de
către cele de nivelul al doilea.
Lonergan înţelegea bine necesitatea
înlocuirii teologiei populare (şi, bineînţeles, nu subscria monolitismului) (‘A
Second Collection’, p. 30).
Recenzia se încheie cu o ironie la
adresa aprecierii bombastice a lui Harvey Cox (un teolog baptist, cu un sfert
de secol mai tânăr decât recenzentul).
Extrinsecismul conceptualist ar
putea fi şi numele ‘realismului’ cerut de dovada logică predilectă a lui
Mascall (dacă există esenţe, cognoscibile, ele trebuie să fie într-adevăr
integral cunoscute, pentru a putea decide dacă există contingenţă a fiinţelor,
pentru a putea judeca faptul că existenţa unor fiinţe nu e dată prin esenţa
lor, nu e necesară; altfel, esenţele pot fi numai trăsături generale, sau
abrevieri cu utilitate taxonomică, ‘esenţe taxonomice’, instrumentale, mintale,
nu metafizice).
A scrie despre realitate şi prezenţă, fără
fiinţă şi existenţă, nu duce prea departe, pe când obiecţiile ar trebui,
probabil, atribuite imobilismului esenţei, intelectualismului stângaci,
reprezentării corespondenţei între fiinţa absolută imuabilă şi definiţia ei
umană.
Leslie Dewart a fost un filozof
canadez, născut către începutul anilor ’20.
Louis Roy are, în ‘Experienţe
transcendente: fenomenologie şi critică’, un capitol despre Maréchal şi
Lonergan. Deborah Savage discută legătura celor doi, în ‘Dimensiunea subiectivă
…’.
Ca formă generală şi continuitate,
teologia lui Lonergan aminteşte de aceea a lui Maréchal şi, într-adevăr, a
neoscolasticilor.
Dacă marii teologi ai sec. XIII au
fost preoţi dominicani, franciscani şi seculari, cei mai mari teologi ai sec.
XX au fost laici, sau preoţi iezuiţi, dominicani şi seculari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu