Pentru catolicul laic, religia trăită, practicată, e distinctă de religia globală, instituţională, oficială, nefiind transpunerea sau oglinda hotărârilor Curiei, etc.. Conştiinţa episcopală, adică ambiţia, veleitatea, e un impediment. Gestionarea existenţei, trăirea tradiţiei, etc., îi revin fiecăruia. Pasivitatea e numai reflexul defetismului. Tocmai pentru că religia nu e distinctă de viaţă, iar în viaţă îţi croieşti drum, nu ‘transpui directivele’. Lealitatea nu trebuie înţeleasă ca partizanat, ca înregimentare, ca servilism. (E deosebirea dintre anglicanul laic Browne, şi episcopii teologi din aceeaşi vreme.) Existenţa religioasă demnă e în puterea credinciosului, nu poate fi zdruncinată de negocierile episcopilor, etc.; chiar curiozitatea excesivă, bursa ştirilor, e nocivă. Structura existenţei laicului presupune o formă de demnitate (şi e relativ autonomă faţă de stocasticul lumii ‘factorilor de decizie’ ai Bisericii). Nu gândi ca şi cum ai fi episcop, sau profesor, etc.; nut e împovăra azi cu ceea ce nu ţi-e dat. Nu ceda ifoselor catehiştilor.