Am citit un schimb de păreri despre morala imperfectă a revelaţiei; ocazia lor e o secvenţă de trei postări, dezlânate şi însăilate (‘Defectele teologiei scripturale catolice’, ‘Scriptura ca abecedar al limbajului’, ‘O ipoteză nouă …’), şi e neclar dacă ‘ipoteza nouă’, enunţată foarte generic, e altceva decât exegeza alegorică şi morală. Se recurge la un eufemism, ‘imperfecţiunea’, când, de fapt, sunt vizate trăsături de barbarie şi violenţă extremă. Scriptura devine ‘dare de seamă despre revelaţie’. Mălăieţul indică genocidul şi infanticidul ca ‘moral greşite’. Rămâne de precizat, însă, în ce mod versetele biblice care cuprind astfel de episoade sunt ‘gramatică trinitară bună’. Care e, dincolo de barbarie, de genocid şi infanticid, ‘gramatica trinitară’?

            O a doua obiecţie s-ar adresa ideii că Vechiul Testament e o ‘gramatică trinitară’. Deasemeni, aceleia că Biblia e ‘un mod de a învăţa limbajul lui Dumnezeu’; în ce fel îi e morala extrinsecă gramaticii, ‘corectitudinii gramaticale’?

            În ce mod contribuie genocidul şi infanticidul la mişcarea istoriei până în locul din care …, etc.?

            Disjungerea dintre gramatică şi morală e foarte dubioasă, ca şi prevalarea de o găselniţă ca … ‘gramatica trinitară’. Chiar în termenii argumentului propus, ‘morala imperfectă’ nu e justificată, ci doar motivată, ca un adaos, ceva extrinsec (aceasta e atitudinea tradiţională, patristică: ‘versetele controversate’ sunt tipuri, simboluri, ca uciderea egipteanului de către Moise, interpretarea figurată le justifică prin ‘lăuntrul’ evenimentelor, prin valoarea lor tipologică), dar nu acesta a fost scopul enunţului, ci găsirea unei eficienţe proprii, intrinseci, a acestor lucruri. Or, era nevoie de a argumenta de ce ‘morala imperfectă’ a ajuns să facă parte din Scriptură, în ce mod e eficientă prezenţa ei.

            Ca de obicei la acest mălăieţ, totul e enunţat foarte generic, în termeni cât mai vagi; substratul e tragedia prostiei ambiţioase. Ca atare, mălăieţul adaugă o a treia obiecţie la adresa Bibliei: după lipsa retoricii şi a ştiinţei, lipsa moralei. Pe de altă parte, faptul că unele secvenţe biblice pot fi interpretate în sens figurat nu explică de ce ‘sensul fizic’ e cel care e …. Peste năzăririle mălăieţul adie o boare de kenoză. Şarja împotriva magisteriului provine dintr-o răstălmăcire: magisteriul nu e interpretul efectiv al Scripturii, ci modalitatea de a tranşa disputele (de ex., e relevant faptul că probabil niciun protestant nu interpretează cuvintele lui Iisus către Petru în sensul instituirii petrine, ceea ce poate să sugereze că şi consensul protestant funcţionează ca un apriorism, ca un magisteriu al exegezei impuse, chiar dacă e o limitare consimţită, ca şi ‘autoimpusă’). Dar nu are de unde şti mălăieţul ‘cum citesc catolicii anglofoni Biblia’. Care catolici?

            Filozofia aceasta e un fel de pantomimă: ceea ce trebuie dovedit ţine de ‘evidenţă’ (treimea e evident unitară, spre deosebire de triplicitate; aici, confundă ‘senzaţia de unitate’ a sensului termenului, adică compacteţea lui, cu unitatea termenului descris), sunt frecvente caricaturile (consecinţele rolului interpretativ al magisteriului); discută situaţii ideale, generalizări, şabloane, ca şi cum ar fi reale, o impresie devine o realitate fundamentală (modul cum citesc anglofonii Biblia …). Sunt gesturi, gesticulaţie, şuetă. Totul, de un simplism descurajant. Predomină postulatele, lucrurile apodictice, caricaturile convenabile.  

            Ce gramatică trinitară putem învăţa din fragmentele controversate ale Vechiului Testament?

            Este Vechiul Testament revelaţie trinitară?

            Este pedagogia, sensurile alegoric şi moral, o ‘ipoteză nouă’?

            Rolul magisteriului e acela al Bisericii întregi, nu al autorităţii. Ideea e că Biserica hotărăşte semnificaţia teologică a Scripturii. Magisteriul nu zdruncină credibilitatea modului în care Biblia i se adresează ‘inimii credinciosului’. Dar o unitate a exegezei există în orice tradiţie apostolică. Aici nu e vorba de ‘inima credinciosului individual’, ci de nevoia unei unităţi, şi de tranşarea disputelor. Altfel, monopolul asupra Scripturii nu e mai absurd decât cel asupra dogmei; tocmai deoarece din Scriptură se selectează enunţuri, sau temeiuri pentru enunţuri, dogmatice. Dealtminteri, diversitatea de interpretări posibile e evidentă, iar Biserica intervine acolo unde există aceste divergenţe. Mai e ceva: magisteriul nu înseamnă autoritatea, care monopolizează bunul comun, ci Biserica; interpretarea individuală trebuie acordată cu aceea a Bisericii. Magisteriul nu se substituie înţelegerii individuale, dar, la nevoie, o corectează: tocmai în numele Bisericii, şi nu al autorităţii despotice. Inima credinciosului nu e unica implicată în apariţia disensiunilor exegezei. Biblia rămâne revelaţie, pentru că pe ea se întemeiază interpretările magisteriului, care nu şi-o aserveşte, ci o slujeşte. Dar revelaţia nu înseamnă ‘autointerpretare’.