Perspectiva ortodoxă asupra validităţii Botezului catolic e un alt subiect excepţional de interesant, şi de vast ca bibliografie. Papa Alexandru al VI-lea a afirmat validitatea botezului administrat de ortodocşi; totuşi, în Polonia, catolicii rebotezau, până în sec. XVII, iar ‘botezul condiţional’ (adică botezarea cuiva despre al cărui botez declarat există îndoieli) s-a administrat până relativ recent.

            În Răsărit, nu numai Cuv. Teofil, la români, dar şi Sf. Filaret, şi Sf. Luca, şi Florovski recunoşteau eficienţa Tainelor catolice (nu numai Botezul). La fel de adevărat e că impresia generală nu e, însă, aceasta. Nu există un monolitism răsăritean, însă nici opinia favorabilă nu e aşa de frecventă.

            Bisericile răsăritene au o tradiţie canonică mai îndelungată de circumspecţie faţă de Taine administrate înafara comuniunii sacramentale. De ex., ‘Canoanele apostolice’ sunt incluse în culegerile canonice răsăritene cel puţin de la 692, iar aceste canoane menţionate neagă validitatea Tainelor ereticilor.

            Dar Sf. Vasile cel Mare, în Epistola 188, afirmă că sunt trei grupuri de credincioşi înafara Bisericii: ereticii, schismaticii şi ‘parasinagogile’, adică dizidenţii faţă de autoritate. Sf. Vasile scria că numai ereticii, cei din prima categorie, trebuie botezaţi.

            Mai departe, canonul 95 de la Trullo hotărăşte că monofiziţii şi nestorienii trebuie primiţi prin mărturisire de credinţă, pe când ereticii trebuie botezaţi; aşadar, monofiziţii şi nestorienii nu erau trataţi ca eretici. Poate părea deconcertant, dar e adevărat. Ca practică pentru primire, Trullo orânduieşte atitudinea pe care o găsim la Sf. Vasile pentru … credincioşii din parasinagogi.

            Există trei etape ale sacramentologiei greceşti privind primirea catolicilor în ortodoxie: din sec. XI până la 1484 (catolicii care se converteau erau primiţi prin mărturisire de credinţă, cum a fost primit Gillet, fost benedictin, în sec. XX!!); de la 1484 la 1755 (se adaugă mirungerea, miruirea); de la 1755, când Patriarhul decide rebotezarea şi miruirea foştilor catolici sau armeni. Condiţiile (în sensul de situaţie religioasă) sunt altele: survenise recent unirea melkiţilor.     

            Sinodul de la Constantinopol din 1484 (convocat tocmai ca să repudieze unirea de la 1439!!!) orânduieşte primirea catolicilor prin ungere. Ungerea e însoţită de formule penitenţiale. Decizia sinodală e uneori prezentată ca generoasă; totuşi, trebuie observat că ea adăuga o condiţie la aceea cerută până atunci … (adică se adaugă mirungerea).

            Sinodul constantinopolitan de la 1484 cerea abjurarea ereziei (de către fostul catolic). Cel puţin opinia Patriarhiei ecumenice despre statutul catolicilor e netă. Unii ecumenişti catolici, dispuşi să îndrăgească ortodoxia aşa cum e, iar catolicismul numai aşa cum şi-l doresc ei, cum îl visează, se iluzionează cu ideea că ‘ortodoxia nu a declarat catolicismul ca eretic’. Dar ortodoxia greacă a făcut-o, cel puţin din sec. XV, iar autoritatea magisteriului patristic nu trebuie nici ea subestimată. (Chiar neexistând unanimitate, se poate discerne o poziţie obişnuită. Până la urmă, nu a prevalat judecata Sf. Vasile că eretici sunt numai gnosticii, etc..)

            La ruşi, Sinodul de la Moscova din 1441 repudiază unirea de la Florenţa. De la 1441 la 1667, ruşii au pretins, ca atare, rebotezarea catolicilor care doreau comuniunea cu ortodocşii ruşi.  

            Sinodul de la Moscova din 1667 interzice rebotezarea catolicilor. De la 1667, s-a practicat primirea prin mărturisire de credinţă şi miruire. Însă în sec. XVIII obiceiul a fost primirea prim mărturisire de credinţă pentru catolici, şi prin mărturisire şi mirungere, pentru protestanţi.  

            La 1755, Patriarhul Ecumenic Chiril V decretează primirea prin botez a catolicilor, armenilor, etc.. Decretul nu a fost revocat, însă din sec. XIX au apărut acomodări pastorale, privind primirea în ortodoxie prin ungere (dar rebotezarea rămânând o alegere posibilă).

            Decretul lui Chiril al V-lea a fost susţinut şi de Patriarhii de Antiohia şi Ierusalim ….

            Florovsky, în 1959, le reproşa ortodocşilor (el însuşi fiind ortodox) că sunt lipsiţi de echitate faţă de catolici, pentru că nu le recunosc acestora ceea ce lor le e recunoscut de către catolici. E ideea lui Florovsky.

            În termeni umani, înţeleg resentimentul unor răsăriteni, înţeleg de ce Sf. Grigore al Tesalonicului, scriind la mai puţin de un veac după încercarea de unire din timpul Patriarhului Ioan Vekkos, avea ideea pe care o avea despre latini; pogromurile anticatolice din Bizanţ se estompaseră ca amintire …. Resentimentul e numai o latură, iar îndreptăţirea lui nu e absolută.   

 

            În interesul adevărului, să adăugăm că o Taină validă nu e neapărat şi licită, permisă. Cu alte cuvinte, recunoaşterea validităţii Tainelor, mutuală sau nu, nu e un îndemn la recurgerea la acestea.