Cel care trece râul, chiar cel care îi
ajută pe alţii să traverseze râul, slujind în modul acesta, simte nu numai
povara aproape strivitoare a lumii, ci şi pe a Creatorului ei, ‘povara
transcendentului’. La ţintă, însă, un semn al biruinţei.
Cineva alege, în locul postului şi
al rugăciunii, o muncă fizică, drept lucrare duhovnicească. Îndrumătorul lui îi
acceptă această formă de asceză. Numai că în această strădanie a lui, el va
întâlni apăsarea aproape strivitoare a lumii şi a Creatorului ei.
(Continuând să mă gândesc la legenda
Sf. Cristofor.)
Legendele acestea mai vechi sunt
foarte înrudite, cum e şi firesc, cu imaginarul religios al ‘Patericului’, sunt
parabole.
Dar legenda Sf. Cristofor nu poate
fi răstălmăcită ca o parabolă existenţialistă, în genul aceleia a lui Sisif.
Puterea aproape strivitoare resimţită pe umerii lui de Sf. Cristofor pe când
trecea râul e răspunsul la condiţia lui, la dorinţa lui de a se supune numai
celui care s-ar dovedi mai puternic. Răspunsul la acest deziderat îi vine
într-o formă paradoxală: cel care îl copleşeşte e un copil.
Nu e ca lupta biblică cu îngerul.
Dar adevărul psihologic e distinct:
încercarea, proba. Sf. Cristofor e, în acest mod, pus la încercare pe Dumnezeu,
în vreme ce el însuşi încearcă puterea lui Dumnezeu, dovedindu-i-se pe potrivă.
Sf. Cristofor biruie, pentru că e capabil să poarte greul lumii, şi pe al celui
care a creat-o. Modul în care Sf. Cristofor îl alege pe Dumnezeu devine chiar
modul în care Dumnezeu îl alege pe dânsul.
În fond, puterea unuia se măsoară cu
puterea celuilalt, iar lupta devine îmbrăţişare. Sf. Cristofor are ca efigie
capul de miel, capul pruncului, cu care devine una.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu