Unii obţin din experienţǎ luciditatea şi elasticitatea, alţii ranchiuna, fierea şi îndârjirea. Uneori, rezultatul direct al experienţei e ranchiuna, înverşunarea, întǎrâtarea, ostilitatea genericǎ. Adicǎ, experienţa genereazǎ hrean.

            Mǎlǎieţii, mimetismul şi râna.

            Ateism, misticǎ şi laşitate, insatisfacţia iluzorie, dolorismul. Afirmarea a ceea ce existǎ, perceperea sacrului în temporal şi vremelnic, neeschivarea. Dublul creştinismului e derealizarea, demundanizarea, alienarea. (Religia devine spoliere a realului, sacrilegiu, deprecierea existenţei, surogat; religiile ‘lumii de apoi’ sunt surogate ale spiritualitǎţii, întemeiate pe ignorarea naturii veritabile a experienţei umane, cǎreia îi e substituitǎ ‘starea’.) Dar poezia existenţei îi e accesibilǎ plenar numai ateismului, sau gândirea demitologizatoare, fiindcǎ de obicei fiinţa apare şi începe sǎ cunoascǎ într-un mediu religios/superstiţios, îmbâcsit, nepropice criticii. (Omul începe sǎ gândeascǎ într-un mediu social care nu e al gândirii; el porneşte de la buturugile şi steiurile superstiţiilor primite, etc..)

            Irizarea apei.

            Intuiţia majorǎ a ultimului Nietzsche a fost reconcilierea cu Iisus perceput în ceea ce avea dionisiac, recuperarea sugeratǎ a dionisiacului Lui Iisus. Ultimul Nietzsche se reconciliase cu Iisus. (Gândirea Lui nu devine, prin asta, creştinǎ, dar galileanǎ.)

            Ca orice religie, creştinismul are o relaţie ambiguǎ (şi polivalentǎ!) cu superstiţia. Adesea, reprimǎ raţiunea, în numele fantasmagoriilor.

            La TV, ‘Sf. Ralph’ (cu J. Tilly într-un rol indigest), scenariul e mediocru, preotul nietzschean, emancipat, etc.. Secvenţa cu vederea din piscinǎ în vestiarul fetelor e unica adevǎratǎ. Scenariul e numai insuficient distanţat, ci şi mediocru, mohorât. Ne aminteşte pe ce lume trǎim.

            Episodul din ‘Queens’ despre cuplul de vecini, locuinţa de vacanţǎ, unguentul socrului, ambiţia vilegiaturii.

            Benetato şi ‘nevoia de alcool’, ‘minciunǎ sovieticǎ’; fiziologul, ins mǎrunţel, cu pǎrul vâlvoi.

            Cultura medicilor, râncedǎ, posacǎ, sǎlcie.

            Existenţa nu poate fi subordonatǎ unor norme ascetice abstracte; acesta e tot un legalism, o fetişizare, şi domnia iluziei. Formalismul kantian se deosebeşte de alte etici prin aceea cǎ legalismul sǎu e un principiu explicit. Dar norma nu poate fi decât una formalǎ: existenţa gânditǎ, raţionalitatea fireascǎ. Absurditatea şi incomensurabilul pretenţiilor eticilor, de inspiraţie monasticǎ sau nu, de a norma aprioric, e evidentǎ; emanciparea modernǎ de norme are o semnificaţie spiritualǎ, umanǎ, culturalǎ de corelat cu maturizarea, cu deziluzionarea, cu revoluţiile moderne din cunoaştere (de la heliocentrism înainte).