Gȃndindu-mǎ la filme vǎzute cu 5-7 ani în urmǎ, şi uitate (inclusiv ‘Triumf înşelǎtor’, numit şi ‘Cicatricea’), îmi dau seama cǎ şi-au îndeplinit, de fapt, funcţia, ceea ce doream la momentul acela: oferindu-mi divertismentul vrut, au fost loazirul vrut; esenţial e cǎ au servit drept ceea ce dorisem, nici nu le vedeam ‘ca sǎ mi le întipǎresc’, iar efectul vrut l-au generat, au fost eficiente ca divertisment imediat. Modalitatea de a le testa sapiditatea a fost eficientǎ (a gusta, ‘a încerca’). Intenţia, perspectiva fuseserǎ diferite. Nu însemna desconsiderare, ci simplǎ gratificare imediatǎ. Au fost doi ani de cinefilie intens hedonicǎ; amintirea filmelor n-a rǎmas (cel puţin, nu la suprafaţǎ), dar aceea a plǎcerii încercate, da.  

            Cǎci nu gȃndeam numai la scara criticii, ci vroiam, uneori, ceva funcţional, eficient, utilizabil ca divertisment vremelnic, şi vederea lor s-a înscris în acest registru al imediatului; nu-mi port picǎ din cauzǎ cǎ nu mi le mai amintesc. Orgoliul neavenit falsificǎ chiar reprezentarea de sine; şi mǎ necǎjeam pentru astfel de lucruri. Dar rǎstǎlmǎceam. Existǎ nişte limite, nişte coordonate ale experienţei.

 

            Cȃteva postǎri despre Claire Messud.