Cel care trece râul, chiar cel care îi ajută pe alţii să traverseze râul, slujind în modul acesta, simte nu numai povara aproape strivitoare a lumii, ci şi pe a Creatorului ei, ‘povara transcendentului’. La ţintă, însă, un semn al biruinţei.

            Cineva alege, în locul postului şi al rugăciunii, o muncă fizică, drept lucrare duhovnicească. Îndrumătorul lui îi acceptă această formă de asceză. Numai că în această strădanie a lui, el va întâlni apăsarea aproape strivitoare a lumii şi a Creatorului ei.

            (Continuând să mă gândesc la legenda Sf. Cristofor.)

            Legendele acestea mai vechi sunt foarte înrudite, cum e şi firesc, cu imaginarul religios al ‘Patericului’, sunt parabole.

 

            Dar legenda Sf. Cristofor nu poate fi răstălmăcită ca o parabolă existenţialistă, în genul aceleia a lui Sisif. Puterea aproape strivitoare resimţită pe umerii lui de Sf. Cristofor pe când trecea râul e răspunsul la condiţia lui, la dorinţa lui de a se supune numai celui care s-ar dovedi mai puternic. Răspunsul la acest deziderat îi vine într-o formă paradoxală: cel care îl copleşeşte e un copil.

            Nu e ca lupta biblică cu îngerul.

            Dar adevărul psihologic e distinct: încercarea, proba. Sf. Cristofor e, în acest mod, pus la încercare pe Dumnezeu, în vreme ce el însuşi încearcă puterea lui Dumnezeu, dovedindu-i-se pe potrivă. Sf. Cristofor biruie, pentru că e capabil să poarte greul lumii, şi pe al celui care a creat-o. Modul în care Sf. Cristofor îl alege pe Dumnezeu devine chiar modul în care Dumnezeu îl alege pe dânsul.

            În fond, puterea unuia se măsoară cu puterea celuilalt, iar lupta devine îmbrăţişare. Sf. Cristofor are ca efigie capul de miel, capul pruncului, cu care devine una.