Conaturalitatea

 

 

 

 

            John Macquarrie rezumă legătura anglicanismului cu tomismul amintindu-i pe Hooker, Temple, Farrer; şi aprecia că, începând din anii ’60, cei mai mari teologi au provenit din neotomism.

            Macquarrie are o culegere de eseuri despre Iisus şi Socrate, Wycliffe, Temple, Moltmann, Mascall, Berdiaev, Bultmann, DuBose, Ramsey, Eckhart şi Heidegger, Kant, sunt şaptesprezece eseuri. Aprecierile lui John Macquarrie sunt relativ simpliste, generice şi aproximative, tonul fiind de teologie popularizată (metafizica cunoaşterii în ‘Duh în lume’ şi rolul egidei tomiste a operei [1], co-instituirea sau co-sesizarea fiinţei absolute), dar şi dihotomia schiţată de însuşi Lonergan între Sf. Augustin şi Sf. Toma e foarte discutabilă.  

            ‘Berdiaev era un mistic în sensul deplin.’

            Mascall a scris despre tomismul transcendental într-o lucrare din ’71; acolo scrie despre ‘Metafizica’ lui Emerich Coreth, la care fiinţa absolută e vizată în chiar sesizarea fiinţei finite, ‘infinitatea virtuală a spiritului uman e infinitatea orizontului’,

            Nu cred că există niciun ecou al ‘simţului şi gustului pentru infinit’, ci o compatibilitate generică.

            Scriind despre ‘existenţa fiinţelor a căror existenţă nu e necesară’, Mascall afirma trevzia, nu silogismul. Dar raţionamentul cere un realism al esenţelor. De la fiinţe contingente (în care existenţa şi esenţa sunt distincte), se poate trece la fiinţa absolută numai legitimând esenţele ca entităţi distincte (pentru fiinţele contingente). Ar putea exista un raţionament circular aici (distincţia reală se autoimplică, se presupune). Mascall prefera ‘a treia dintre cele cinci căi’. (‘Firea lui Dumnezeu’ e abordată în a cincea cale, ceea ce pare să sugereze că tomismul nu se rezumă la a afirma numai faptul existenţei, aşa cum pretind unii.)

            Mascall îi cerea teologului ‘cunoaştere prin conaturalitate’. (Conaturalitatea e menţionată în adresa lui Benedict XVI către Comisia Teologică Internaţională, dec. 2012, lucrarea despre înnoirea simţurilor a lui Wynn, ‘Etica drepturilor umane’ a lui Reis Monteiro, ‘Lege, persoană …’ de Coughlin, etc..)

            Prezentarea lui Macquarrie e destul de sumară. E nelipsită inculparea lui Descartes.   

 

           

            NOTE:

 

            [1] Semnificaţia aprecierii lui John Macquarrie e că Rahner nu e, din perspectivă didactică, a neoscolasticii de catedră, un comentator al Sf. Toma.

            Rahner postulează cunoaşterea transcendentă: duhul ca ‘o putere care răzbate dincolo de lume şi cunoaşte metafizicul’.

            E o soluţie la chestiunea cunoaşterii ‘substanţelor separate’, nesensibile.

            Transcenderea lui Rahner poate sugera o comparaţie cu accepţia dialecticii la Marcuse.