E relevant faptul că teologii moderni ai necredinţei nu şi-au legitimat proiectul prin obiecţiile atemporale aduse dogmelor, ci prin natura istorică, modernă a acestora, ca şi cum scepticismul era mai puţin legitim în sec. I sau XII, decât în sec. XX. Ca atare, pentru cei ca Schillebeeckx şi Robinson, necredinţa modernă e ea însăşi un fel de teologie, care trebuie numai ‘elucidată’, periată puţin. Ei nu critică necredinţa, ci o legitimează, o flatează.

            Ce experienţe moderne cunoştea cel trăit până la 43 de ani numai în medii călugăreşti? Cele care îi fuseseră servite la Sorbona? A pornit el cu această nemulţumire faţă de înţelegerea curentă a dogmelor? Acţiunea lui critică nu s-a oprit la neoscolastică. Interpretările date dogmelor nu sunt riposta necesară dată neoscolasticii. Pare să-l fi interesat mai mult istoria, decât tradiţia.

 

            Citesc că, o vreme cel puţin, au existat raporturi cordiale între Garrigou şi Chenu, dar şi că al doilea a salutat teologia eliberării şi gândirea lui Gutiérrez, pentru care avea toată simpatia.

            Chenu îl respecta pe teologul Billot (cel care a colaborat la redactarea ‘Pascendi’).

 

            Aloysius Rego are un studiu despre Schillebeeckx (‘Suferinţă şi mântuire’ în teologia tardivă a belgianului). Rego precizează că fenomenologii citiţi de belgian în tinereţe erau Husserl, Merleau-Ponty, Heidegger. De Petter efectuase o sinteză a tomismului şi fenomenologiei. Ideea era ‘inadecvarea conceptualităţii umane de a sesiza experienţa’. De Petter sublinia dimensiunea neconceptuală a cunoaşterii umane. Conştienţa realităţii e implicită şi preconceptuală.

            E criticată neoscolastica lui Hervé şi van Noort.

            La Sorbona, Schillebeeckx a studiat cu Le Senne, Lavelle, Wahl, Gilson.

            Faza hermeneutică începe după călătoria în SUA.

            Pentru Rego, ‘suferinţa intensă’ înseamnă Holocaustul, fără vreun cuvânt despre Holodomor, Gulag, etc..

            În ’78, belgianul enunţa intenţia unei teologii minimale, a unei kerygme, de fapt, minimale: ‘inima Evangheliei’, pretinsă de ‘situaţia religioasă în creştinism’. Îşi declara dezinteresul faţă de rezolvarea ‘problemelor uneori foarte subtile’. E o trăsătură de defetism placid, justificată în numele pastoraţiei, al priorităţii pastorale. Se poate presupune că această abordare postulează şi consacră, respectabilizând, ceea ce ce pretinde să soluţioneze. Care a fost rezultatul pastoral indiscutabil superior, eficienţa netăgăduită, a filozofiei belgianului? Cine defineşte masa amorfă a ‘credincioşilor contemporani’ din lumea secularizată? E acţiunea pastorală o redefinire a expresiei, contingente, sau a credinţei? Sunt discontinuităţile aşa de severe?  

            Reflectam ieri la dezinteresul postconciliar faţă de dogmatică, de teologia majoră; dar şi la sentimentul că lupta se dă pe terenul afirmaţiilor elementare ale moralei catolice.