Sfântul Luca e cel care povesteşte, în capitolul 23 al Evangheliei, că unul dintre condamnaţi i-a răspuns celuilalt, care îl hulea pe Iisus. Condamnatul cel milos îl ceartă pe acela rău, şi afirmă că Iisus ‘n-a făcut niciun rău’. Osândit de autorităţile religioase şi civile, Iisus e achitat de un condamnat.

            Acesta nu susţine că Iisus era Logosul întrupat, sau că era Mesia cel aşteptat. Susţine că Iisus e nevinovat, că nu îşi merită osânda. Dreptatea se afirmă în acest mod, prin condamnarea injustiţiei autorităţilor.

            Sf. Luca e Evanghelistul întâlnirilor de pe Calea Crucii: Simon Cirineul, ‘fiicele Ierusalimului’. Tot el e cel care arată că Iisus n-a fost cu desăvârşire singur, nici chiar urcat pe lemnul supliciului. Sutaşul mărturiseşte dreptatea lui Iisus, iar cunoscuţii Mântuitorului sunt în preajmă, şi sfetnicul Iosif. Sf. Luca aduce o perspectivă umană, rezonabilă.

            Aşadar, ceea ce ştim despre ce gândea condamnatul cel milostiv e că îl credea nevinovat pe Iisus: ‘n-a făcut niciun rău’.

            Condamnatul îi adresează o rugăminte lui Iisus (devenită rugăciune a Bisericii), pentru a-l încuraja; iar Iisus, în acest moment shakespeareian, îi profeţeşte condamnatului că nu se va chinui mult (obiceiul fiind ca osândiţii să fie lăsaţi zile în şir pe lemnul de tortură). Iisus îi răspunde cu o profeţie. Îl asigură că supliciul lui nu va dura mult.

            Sf. Matei scrie că îl ocărau şi cei doi condamnaţi. Viziunea Sf. Matei e mult mai dramatică.

            Sf. Ioan menţionează grăbirea execuţiei, modul cum au fost ucişi condamnaţii.

            Oamenii Templului nu intră în pretoriu, dar Sf. Marcu scrie că Iosif, ‘îndrăznind, a intrat la Pilat’ (15.43).

 

            Înţelegem că Biserica a definit implicit standardul de ‘acurateţe suficientă’ a naraţiunilor. A apreciat că aceasta e acurateţea suficientă, rezonabilă.

            E un standard rezonabil, comun, obişnuit. Aceasta e ceea ce se poate cere de la nişte mărturii obiective obişnuite (lucru pe care-l putem verifica şi în alcătuirea biografiilor moderne). S-a apreciat că ceea ce e important, a fost exprimat; un corolar e artificialitatea criticii minuţioase, exigente. E nerezonabil să fim prea exigenţi. Inspiraţia nu exclude inexactitatea detaliului, distorsionarea informaţiei primite sau memorate.

            (Descrierile laborioase, ca înregistrări documentare, au precedat arta fotografiei, dar clasicii aveau în vedere, în utilizarea canoanelor, efectele, eficienţa; s-a observat că descrierile lui Rousseau sunt sumare, clasice. Dar canoanele erau utilizate în scopul efectului, al eficienţei, se sconta un efect. Se aprecia că atât e deajuns pentru obţinerea eficientă a efectului vrut.)