Tonul autentic al criticului îndrăgostit de o operă nu trebuie să fie acela entuziast al îndrăgostirii, ci mai degrabă acela relaxat, afectuos dar realist, al sentimentului matur şi lucid. Supralicitarea e semnul dorinţei de iluzionare, de legitimare, al incertitudinii suverane. Despre o operă iubită, tonul trebuie să fie detaşat dar cinstit şi uman, verosimil. Acela e tonul domol al iubirii, în care se exprimă trevzia.  

            Pledoaria afectată, gazetărească, e întâiul semn al necinstei. O operă iubită e o operă cunoscută, ştiută; cunoaşterea nu trebuie să implice obiecţii, dar realismul fundamental al cinstei. E un ton domol şi raţional.

            Impresiile iniţiale sunt şi cele mai selective. Ele trebuie ajustate prin impresii de ordinul al doilea.