Cei care sunt anatomişti ai
filozofiei, filatelişti, nu filozofi; ceea ce fac ei sunt disecţii.
Înclinaţia către prostul gust cel
mai deplorabil (consecinţa ‘dovezii lui Descartes’, sfinţii contemporani cu
Nietzsche, ironia dumnezeiască de pe muntele Sinai): Trăsnea ca hermeneut; simplismul
anost şi tern.
‘Dovezile despre Dumnezeu şi suflet’
sunt altceva decât faptul că ‘revelaţia îl face pe Dumnezeu cunoscut tuturor’
(în ce mod? de drept, sau de fapt?). Vaticanul I nu afirmă că raţiunea nu
trebuie să încerce ceea ce îi e propriu. Revelaţia nu contraindică
raţionamentele. E o opoziţie neghioabă (Descartes şi Kant, şicanaţi de epigonii
unor opuscule de ‘scolastică popularizată’). Pe de altă parte, când a redus
Descartes cuprinsul revelaţiei la dovezile propuse de el?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu