Creştinarea strategică şi neocolonialismul din coastă

 

 

 

            Obtuzitatea şi meschinăria ‘religiei culturale’, ca aceea resuscitată vremelnic de intelectualii păgâni în amurgul Antichităţii europene: instrumentalizarea religiei, ‘interesarea’ strategică, ‘evanghelizarea strategică’, absurdă; e o idee americană, modul cum îşi închipuie ei rezolvarea conflictelor geopolitice. A existat şi la naţionaliştii francezi interbelici (‘ateii catolici’). E religia ca simbol cultural. Dar creştinismul a progresat în lumea reală atunci când cei mai buni intelectuali ai săi le erau inferiori acelora păgâni.

            Eliade nu credea în supravieţuirea creştinismului (decât ca element al vreunui eventual sincretism viitor), ceea ce arată că nu credea nici în eficienţa pastorală a demitologizării, a modernizării, a rescrierii, a actualizării.

            Dar ipocriţii care denunţă cu asprime ‘neocolonialismul apusean’ nu-l observă pe cel rusesc, nici nu îi indignează politica externă a Rusiei (unde în mod sigur credinţa şi Biserica sunt la mare cinste).

            Neocolonialism există şi azi, când nu mai e apusean, ci rusesc. Încrederea acordată religiei nu garantează sănătatea spirituală a unei societăţi.

            Biblistica modernă a început înaintea Reformei, măcar ca întâii paşi; dar patrologia catolică a debutat ca răspuns la tratatele protestanţilor. ‘Problemele’ modernităţii sunt preţul ‘sintezei medievale’, a lumii onirice în care trăiau acei oameni, mai ales din sec. XIII înainte, aristotelicienii geocentrişti. ‘Reprezentarea medievală’ era falsă în multe privinţe. Idealul impus atunci, de intelectualitatea medievală, e la originea inadaptabilităţii catolicilor postmedievali. Sunt urmări ale triumfalismului medieval.