Repere ale biografiei intelectuale a lui Karl Rahner

 

 

 

 

            Lucrarea lui Dych despre Rahner e din ’92, şi începe chiar cu răspunsurile acestuia despre Heidegger (‘am învăţat ceva despre gândirea însăşi, despre cum să gândesc’), atribuindu-i un rol euristic şi hermeneutic. Conform lui Dych, Rahner a susţinut întotdeauna că e tomist. Dych credea că Rahner a avut doi învăţători: pe Heidegger şi Sf. Toma.

            Rahner a intrat în noviciat în Austria, în ’22. Primul articol l-a publicat în ’24 (era despre nevoia de rugăciune). Doctoratul în teologie a fost despre ‘originea Bisericii ca noua Evă’, ’36. Dizertaţia de la Freiburg, respinsă de îndrumător, a devenit ‘Duh în lume’, pe care Dych o înţelege drept o contribuţie tomistă.

            În vara lui ’37 a conferenţiat despre revelaţia istorică (filozofia religiei), ‘Cei care aud cuvântul’.

            Divergenţa iezuitului cu neoscolastica provine nu din revendicarea necesităţii ‘actualizării pstorale’, ci are motive filozofice (criticismul).

            Revelaţia e termenul de originalitate al metafizicii catolice; ambele trebuie să nu fie eludate de către practicismul pastoral. Observaţiile critice ale lui Ratzinger despre relaţia dintre adevăr şi fapt (într-un document al Vaticanului II) trebuie înţelese pornind de la locul revelaţiei în cunoaşterea creştină. Filozofia corectă nu e orice fel de filozofie (aşa cum credinţa creştină nu e orice fel de credinţă: încredere, mimetism sau credulitate). Se începe de la ‘terenul mântuirii’, nu de la bovarismul alienant al investirii într-o realitate imaginată. (Ceea ce s-a scris despre Biblie sau Sf. Toma e valabil şi pentru Catehismul nou, şi pentru Vaticanul II; nu trebuie interpretate nerezonabil, ci ţinând seama atât de direcţia principală, cât şi la înţelegerea personală, o percepţie a rolului elementului personal în cunoaştere, pe treptele pătrunderii autentice, e probabil să fi avut şi teologii vechi. O anume acribie e practicismul gândirii.) Aşadar, întâietatea adevărului trebuie înţeleasă în corelarea ei necesară cu revelaţia. Nu e adevărul sumar al ‘conştienţei în genere’, al intelectului, ci acela al raţiunii. Subliniez unicitatea filozofiei catolice, a credinţei creştine.  

            Rahner a predat dogmatică la Münster din ’67 în ’71; la München a predat trei ani (’64-’67), ‘Grundkurs des Glaubens’ e un curs de două semestre.

            Activitatea lui Rahner ca autor de ediţii e prezentată concis de : Denzinger (patru ed., în anii ’50), lexiconul Herder în zece vols. (’57-’65, cu Höfer), ‘Sacramentum Mundi‘ (şase vols., ’67-’69, cu Darlap), dicţionarul teologic din ’61, manualul de teologie pastorală, ‘Mysterium Salutis’ (cinci vols., ’65-’76), ‘Credinţa creştină …’ (’80-’83). A îngrijit seria ‘Quaestiones Disputatae’ (cu Schlier, din ’58, 101 vols.).

            În ’43, aflat la Viena, Rahner a scris răspunsul arhiepiscopului Vienei la enciclica arhiepiscopului de Freiburg. Reforma e prefigurată din ’43, cu două decenii înaintea Sinodului.

            A început să predea în ’37, la Innsbruck, unde se făcea teologie kerygmatică (Jungmann).

            Moartea lui Rahner a fost precedată de o boală de trei săptămâni. În timpul acesteia, a scris epistola de susţinere a lui Gutiérrez, adresată episcopilor din Peru.

            Dych observă că Rahner a început cu o lucrare de teoria cunoaşterii şi una de filozofia religiei. În revelaţie, ‘zeul ascuns’ devine prezent în mod radical, revelaţia ‘e istoria adâncirii perceperii lui Dumnezeu ca taină’, e o conştientizare. Teologia se situează de partea revelaţiei, în ‘prezenţa radicală a tainei stăruitoare’. Dorinţa de înţelegere teoretică duce ori la gnosticismul celor vechi, ori la agnosticismul modernilor. Stăpânirea obiectului, dominarea, e idealul de cunoaştere în care gnoza absolută a grecilor, idealismul german şi ştiinţele moderne coincid. Libertatea şi lucrarea în lume ale lui Dumnezeu sunt deasemeni inefabile. Vederea directă nu va aduce nici ea această cunoaştere teoretică (dominatoare) ideală. ‘’Atributul atributelor lui Dumnezeu’ e incomprehensibilitatea. Dumnezeu nu e ‘semnificaţia existenţei’ în sensul creat, uman. Teologia înseamnă mai întâi reflecţie asupra unei persoane. Înţelegerea căutată de către credinţă e cunoaşterea unei persoane. Credinţa înseamnă a fi ‘captat de către cineva’. Teologia e o reflecţie asupra ‘credinţei trăite’. Iisus al nădejdii noastre trimite la nădejdea lui Iisus. Nădejdea se întemeiază pe prezenţa harului lui Dumnezeu în lume. Moartea lui Hristos e cel mai radical act de nădejde. Cele trei virtuţi sunt ‘o realitate unică’ exprimată prin trei nume, o dinamică unică, unitară. Taina lui Dumnezeu poate zdruncina, destrăma sau speria. Semnificaţia nu e dată cunoaşterii care vrea să domine, intelectului. ‘Cunoaşterea devine cunoaştere, numai devenind iubire.’

            Incomprehensibilitatea lui Dumnezeu poate să fie o ‘stâncă străină şi neprimitoare’. Iubirea e ceea ce dorim, nu ceea ce vrem, e dispusă către ceea ce jinduim, dorim. Cunoaşterea interpersonală, ca nedominatoare şi deschisă, netactică, e aceea fundamentală şi vrednică de acest nume. Nădejdea nu e includerea lui Dumnezeu în tactici (biruinţa, partizanatul), adică nu e aservirea lui.