Am citit ceva foarte bizar, după
care scopul legii civile e să definească ‘castitatea’; motivul fiind rolul
sexualităţii în viaţă. Dar urmând acelaşi principiu, legea civilă trebuie să
definească şi adevărul religios (şi să penalizeze abaterile). Legea civilă modernă e prin
natura ei consensuală, ceea ce înseamnă că se întemeiază tot pe … consimţământ,
adică pe consens. Consimţământul politic poate funcţiona şi el împotriva
binelui persoanei. Ca de obicei când cineva argumentează că legea civilă nu e
desăvârşită [!], autorul bizareriei juridice nu propune nicio idee pentru un
alt criteriu, mai bun. Ceea ce pretinde el e o legislaţie religioasă, iar
recursul la Platon e numai un tertip, o stratagemă. A incrimina ‘consensul’ e
la fel cu a şicana democraţia parlamentară. Miza e tocmai absenţa alternativei
rezonabile. De la protejarea prin lege a ‘castităţii’, la protejarea
ortodoxiei, etc., e un drum drept. Consensul nu e un criteriu desăvârşit. Dar
care altul e? D c ear merita înclocuit unul cu celălalt? De unde paternalismul,
tutelarea, autoritatea juridică în măsură să decidă ce ‘nu e spre binele tău’?
E o formă de totalitarism religios.
Un criteriu imperfect
(‘consimţământul’) merită înlocuit cu un alt criteriu la fel de şubred?
Legea civilă defineşte posibilul
legal, şi apără libertăţile, nu defineşte ‘castitatea’, nici nu presupune că
aceasta trebuie menţinută sub pedeapsa legii.
Invocarea lui Platon nu e
întâmplătoare: ceea ce e dorit e un alt stat filozofic, un totalitarism
lugubru, în care legea impune ‘valorile cele mai înalte’ şi ‘îl apără pe om de
sine însuşi’, de răul pe care şi-l poate face (‘uneori omul nu îşi poate defini
binele propriu, dar legea i-l poate defini pentru totdeauna, poate prevedea
toate situaţiile’).
Mai există şi drepturile; faptul că
cineva ‘consimte să-şi facă rău’ e definibil juridic prin expertiză
psihiatrică, nu prin diagnosticul ‘înţelepţilor’ care au în vedere ‘binele
suprem’. Nu e deloc ‘evident’ că există o alternativă preferabilă la
consimţământ; dar ceea ce motivează propunerea e poliţia binelui, moralismul,
totalitarismul. Legile civile apusene moderne sunt gândite tocmai împotriva
acestor dirijisme; e relevant că moralistul la care mă refer gândeşte legea în
termenii restricţiei şi ai pedepsei. ‘Perversiunea’ trebuie pedepsită; poate,
dar de ce mai întâi aceea sexuală?
În ce condiţii poate să devină lipsa
de cumpătare ilegală?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu