Mişcarea morală, intuitivă, care
însoţeşte termenii. Ajungem să denumim ‘relaţii’, Ipostasele, fiindcă am aflat
despre naştere, purcedere …. Totuşi, lexicul neotestamentar indică în primul
rând Ipostasele, defineşte relaţi pentru a deosebi, individualiza Ipostasele.
Relaţionările sunt soluţia (mai mult sau mai puţin ingenioasă) a unei false
probleme: coeternitatea a trei divinităţi distincte, ‘Treimea imanentă’, o
antinomie rezultată dintr-o exegeză stângace, improprie. Dar doream să mă refer
la ‘relaţie’ ca noţiune: are aceasta un substrat unitar, vreo esenţă, ceva
comun ‘tuturor celor pe care le numim relaţii’? Generarea, asemănarea, sintaxa,
raporturile matematice sunt, toate, numite relaţii. Oare în acelaşi sens? Care
ar fi resortul polisemiei, motorul polisemiei?
Utilizând ‘relaţia’ pentru Ipostase,
e o aproximare, o ‘analogie’, care presupune că enunţul teoretic e un vehicol
bun pentru gândire.
Ca termen, ‘relaţia’ are unitate
semantică, nu reală, deoarece denumeşte la fel câteva realităţi eterogene,
nesimilare; e o categorie logică. De ex., ‘relaţia pură’ a matematicii moderne,
‘relaţiile trinitare’, naşterea şi creaţia, crearea, apoi ‘relaţia de
asemănare’.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu