Citind literatura despre maşinaţiile de la sinodul anului precedent, găsesc în articolul lui A. Ruse că Baldisseri şi Forte sunt cei mai ocărâţi; s-a observat că Baldisseri l-a avut predecessor, ca arhiepiscop de Dicoletiana, pe Bugnini (care a deţinut zece ani titlul). Atât livrarea conspirativă a culegerii, cât şi încercarea de a o împiedica, au fost gesturi penibile.

            În sec. IV, ‘lumea’ s-a trezit fiind nu ‘ariană’, ci ‘semiariană’, adică modestă terminologic, fundamental indecisă. Comparaţia cu reformismul poctconciliar nu e plauzibilă, pentru că ‘semiarienii’ erau tradiţionaliştii.

            Tradiţionalismul moral al uneia din taberele de la sinodul extraordinar e distinct de simpatia pentru catolicismul tradiţional. Sintaxa şi articularea învăţăturii magisteriale au rămas acelea tradiţionale, ca atare pledoaria progresiştilor apare ca neconvinătoare când e formulată în acest limbaj, cu absurdităţile despre ‘esenieni’ sau subsidiaritate. Progresiştii sunt nevoiţi să utilizeze un limbaj care nu corespunde gândirii lor.

            Ideea despre guvernare a Papei Francisc ar fi putut da un alt curs Vaticanului II …. Subversivitatea tradiţionaliştilor nu a fost mai detestabilă decât aceea a progresiştilor de odinioară. Diferenţa e că progresiştii nu se mai pot prevala de o tradiţie uitată, eclipsată, neglijată, cum au făcut-o la Vaticanul II; dimpotrivă, acum tradiţia e ferm de partea ‘inflexibililor’. La sinodul extraordinar, tradiţionaliştii au încercat să lucreze aşa cum făcuseră progresiştii şi experţii lor la Vaticanul II. Dar Papa Francisc a fost mai puţin binevoitor faţă de subversivitatea tradiţionaliştilor, decât fuseseră papii din vremea Vaticanului II faţă de aceea a progresiştilor de atunci. Nici nu trebuie apelat la o reprezentare prea schematică; demiterea prefectului Tribunalului suprem a fost urmată de numirea lui R. Sarah ca prefect al Cultului (de fapt, măsurile au coincis). Caffarra (tot canonist, ca şi americanul) nu e un teolog mai puţin prestigios decât Kasper.

            Invitarea mai multor belgieni şi greci mi se pare simpatică.

            Radaelli, ucenicul lui Amerio, citează rândurile lui Barsotti despre ‘mândria clericilor’, lipsa de sfinţenie. Dar şi Radaelli dihotomizează (‘aproape două Biserici’).

            Schneider, episcopul Astanei, cere un nou ‘Syllabus’, adică un îndreptar. Radaelli a întocmit un ‘Syllabus’, dar e unul de probleme ale vieţii catolice, nu ale magisteriului, iar unele sunt false (‘aniconologia’), iar terminologia … monotriadei e dubioasă. Radaelli e susţinut de Scruton şi de Ep. Olivero. Existenţa acestei minorităţi tradiţionaliste nu e mai relevantă decât aceea a unor ‘simpatizanţi ai progresismului’ în întâia jumătate a sec. XX, dar e mai ideologizată, mai fanatizată.

            Schneider e susţinut de Ranjith.