O perspectivă afectivă asupra darului Botezului

 

 

 

            Azi, într-o dispoziţie de gratitudine ….

            Citind nişte convertiţi (de la anglicanism, de la ortodoxie), mă gândesc la darul Botezului ca la ceva inefabil, pentru că în cursul normal, botezul acesta catolic e urmat de frecventarea timpurie a bisericii, de participarea la Missă, iar acolo se află portretul episcopului celui mai de seamă. O dată schismatic, întotdeauna schismatic. Încrederea aceasta filială, pusă sau nu la încercare, i-a lipsit şi lui Newmna, şi lui Soloviov, şi lui Bouyer, etc.. Convertirea e un gest important, nebagatelizabil, dar situaţia convertitului e definitiv alta decât aceea a omului care a fost educat de la bun început. E ca alegerea unei filozofii. Convertirea e şi ea tot o situaţie umană, iar incovenientele ei sunt inerente, nu îi pot fi atribuite aceluia care îşi asumă gestul.

            Dacă de la vârsta preşcolară mergi săptămânal într-o biserică unde există portretul Episcopului Romei, eşti de la bun început catolic, într-un mod pe care deciziile chibzuite ale vârstei adulte nu-l mai pot oferi.

            Convertitul poate fi mai convins, mai zelos, etc., dar faptul simplu al încrederii deprinse în copilărie nu i-l poate da nimic (deşi probabil că i-l pot lua destule …). Educaţia religioasă timpurie, schematică, elementară, plastică, nu trebuie idealizată, pentru că ea e eficientă în modul cel mai simplu, ‘prin simţuri’, şi funcţia ei nici nu e de a servi ca etalon maturităţii. Iar forma cultului împiedică prostia şi răutatea (ale clerului, ale enoriaşilor, ale firii căzute) să se interpună. Copil, mă impresionau azima, liturgierele cu panglici, veşmintele. ‘Slujeam’ cu un volum de Dante şi o lamelă de gumă, care să imite azima jinduită.

            Suntem înclinaţi să ne răstălmăcim faptele, dorinţele, gesturile, să le caricaturizăm şi banalizăm, să fim autocritici în mod grosier, din ipocrizie mimetică.

 

            Nu e de mirare că Luther, poate că şi Calvin, erau (încă atât de) catolici (ei, da; urmaşii lor, predictibil, mai puţin). Deşi e ceva care se poate distruge, scâlcia, îmbâcsi, şi poate că cere o sensibilitate aparte.