Bewusstsein überhaupt

 

 

 

            Evoluţioniştii nu sunt comentatori ai lui Darwin.

            Piaget a arătat deosebirea dintre regimul unei opere ştiinţifice şi acela al uneia filozofice. Regimul primeia e tranzitivitatea.

            Pentru scolasticii din sec. XIII, ‘aristotelismul’ însemna Aristotel şi câţiva comentatori. Cantitatea literaturii evoluţioniste e imensă, iar dezbaterile nu vizează ‘sensul intenţionat de Darwin’. (Aristotel însemna, în sec. XIII, şi ştiinţă empirică, inductivă, dar în acest registru progresul a însemnat confruntarea cu datele accesibile şi înnoirea, ‘detronarea maestrului’.)

            Scopul evoluţioniştilor nu e să restaureze sensul primar al afirmaţiilor lui Darwin …. Preocuparea lor nu e una exegetică.

            Evoluţionismul a fost propus ca aristotelismul contemporaneităţii. Pentru scolasticii din sec. XIII, ‘dialogul cu aristotelismul’ însemna critică filozofică, nu însuşirea de fapte, ipoteze, fapte ipotetice (nereproductibile), teorii incerte, etc.. Scolasticii canonizaţi polemizau cu aristotelismul sec. XIII, nu îl preluau. Temeiul criticilor aduse de ei erau operele maestrului; vor teologii sec. XXI să polemizeze cu evoluţioniştii în numele restaurării gândirii autentice a lui Darwin?

            Darwin nu se află la originea unui mod de a filozofa, de a gândi, ci a unor teorii şi ipoteze. Cu alte cuvinte, nu poate avea rolul lui Aristotel.

            Gestul scolasticilor din sec. XIII era să restaureze şi să continue filozofia lui Aristotel, inclusiv ca gnoseologie, logică. Darwinismul nu propune vreun mod aparte de cunoaştere. Faptele, ipotetice sau nu, certe sau nu, sunt revoluţionare. Darwin nu a iniţiat o nouă teorie a logicii.

            Evoluţionismul e o ştiinţă empirică, netextuală, de un tip inexistent în sec. XIII. Evoluţioniştii nu fac operă scriind comentarii ale operei lui Darwin. Darwin nu e mai comentat ca autor decât Newton, Pasteur sau Pauli.

            Scolastica obişnuia recursul la autoritate. Se obişnuieşte acelaşi lucru pentru Marx, Freud, Lenin.

            Pentru ştiinţele empirice, adevărul nu e o operă, ci o ştiinţă, ceva dinamic. Evoluţionismul nu înseamnă comentarii ale operei lui Darwin.

            (Microbiologia nu e comentariul operei lui Pasteur, fizica nu e comentariul operei lui Dirac. Pentru unii socialişti şi psihanalişti, recursul la autoritate şi ‘restaurarea sensului’ au, într-adevăr, forme ‘medievale’/’antice’.)

            Ideea sec. XIII despre autorul ştiinţific era diferită, ca şi aceea despre fapte ştiinţifice şi analiza lor: o altă metodologie. Chiar ideea de limbaj standardizat e alta. Modelul filozofic a subzistat, dar în filozofie şi în registre de cunoaştere condiţionate nemijlocit, direct de idei filozofice (socialismul, prin ‘conştienţa de clasă’) sau de interpretări nefalsificabile, circulare, ‘demascatoare’ (sau numai plauzibile, nedemonstrabile) (psihanaliza). Dar există socialişti şi psihanalişti neortodocşi (sau numai eclectici).

            Ştiinţa modernă e un ‘partener de dialog’ de un tip nou.

            Ştiinţa există ca ansamblu de raţionamente, observaţii, teste, protocoale, ipoteze. O standardizare există şi în aristotelism, dar cu alte principii.

            Darwin nu se deosebeşte, ca autoritate filozofică, deci ca obiect al exegezei, de Copernic sau Newton sau Mendel. E relevant că teiştii (care vor ‘dialog cu evoluţionismul’, sub autoritatea lui Darwin) se dezinteresează de Teilhard sau Bergson, însă vor să găsească în evoluţionism echivalentul aristotelismului. (Se omite că sec. XIII a fost precedat de veacuri de utilizare a operei lui Aristotel, pentru logică, deci legitimarea şi autoritatea existaseră.)

            Teologia poate dialoga cu o filozofie evoluţionistă, cu adevărul filozofic, nu cu o ştiinţă. Dacă există fapte sau legi naturale relevate de evoluţionism, teologia se poate referi direct la ele. Situaţia e una incomparabilă (cu aceea din sec. XIII), deoarece adevăruri ale ştiinţei moderne sunt înţelese nu ca ‘fapte reale’, certe, ci fie ca adevăruri generale, sau ca adevăruri filozofice, aşadar sunt răstălmăcite (ca certitudine sau convenţionalitate), ca atare teologia trebuie fie să dialogheze cu o filozofie evoluţionistă (nu cu un mănunchi de fapte uneori incerte, asamblate retoric, tendenţios, ‘pentru efect’), fie să elaboreze ea însăşi una, ‘o interpretare’, o elucidare, dar aceasta o poate face numai tratând adevărurile ştiinţifice ca adevăruri ale intelectului în genere. Opera lui Darwin nu e nici o filozofie evoluţionistă (Haeckel, Butler, Shaw, Wells) [1], nici întregul adevărurilor curente despre evoluţie. Ştiinţa înseamnă fapte, ipoteze, teorii, certitudini incomplete. Teologia nu are ce să aştepte de la evoluţionism mai mult decât de la heliocentrism, fizica newtoniană, cea relativistă, cuantică, etologie, etc.. Teoria originii universului nu e o răstălmăcire teologică a relativităţii.

            Pe de altă parte, analiza epistemologică se cuvine să arate dacă şi care adevăruri ştiinţifice sunt adevăruri pentru conştienţa în genere, pentru intelect, şi câte sunt ipoteze, teorii nefalsificabile, etc.. Unii ar susţine că adevărurile ştiinţei nu sunt adevăruri, certitudini ale intelectului, ci ‘modele explicative’ plauzibile, probabile, ipotetice, etc.; adică nu sunt certitudini. A intervenit şi politizarea, transformarea unor idei în lozinci (aşa cum, la nivel instituţional, ecumenismul care nu e idee e lozincă).

 

 

            NOTE:

 

            [1] Revin la dezinteresul complet al unora faţă de filozofiile evoluţioniste existente.