Am citit eseul deoarece a fost
recomandat aici (i.e., pe un forum), şi dorindu-mi intens să-mi placă,
aşteptându-mă să-mi placă; am utilizat ediţia ‘Luminile şi umbrele sufletului’
(ed. digitală). Creţia era excedat de lipsa de amabilitate şi politeţe. Întotdeauna
cu excedarea, cu indignarea se face sociologie proastă; pentru că autorul are o
teorie socială de propus, dar nu e mai mult decât o presupunere şubredă. ‘Tiranii
mărunţi’, răfuiala lui Creţia cu funcţionarii, secretarii şi şoferii, exprimă
atât o anume mizantropie, un năduf, care răbufnesc în generalizări simpliste (‘până
la ultimul tejghetar’, ‘toţi …’) şi în explicaţii absurde (‘am fost otrăviţi’),
cât şi o eroare: pentru că deşi pretinde să corecteze o disfuncţie socială
majoră, eseul confirmă victimizarea norodului, care a fost pervertit de către
‘sistem’, e o interpretare victimistă a racilelor civismului românesc. Dar dacă
e invers, şi sistemul a corespuns predispoziţiilor etnice? Scriind în anii ’90,
Creţia credea că românii reproduc comportamentele discreţionare şi tiranice ale
statului comunist. Rămâne, însă, posibilitatea ca structura comunismului
românesc să fi fost dată ‘din interior’, ca dictatura comunistă să fi luat o
formă autohtonă, neimportată. Abuzul de funcţie, de putere, e o trăsătură
atribuită adesea civilizaţiilor răsăritene.
Corolarul generalizărilor absolute e
acela că P. Creţia e unicul care e altfel decât ‘toţi’. Deoarece el scrie
lămurit că se referă la ‘toţi’. Creţia a fost el însuşi ‘om instituţional’, ca
toţi salariaţii. Dealtfel, exprimarea lui e confuză, sentimentul ‘tiranilor’ e
de a fi ‘ai statului’, de a reprezenta statul, nu vreo instituţie. Nu cred că
puterea deţinută de cineva e neapărat înţeleasă ca provenind de la stat; toane
poate să aibă şi lucrătorul din domeniul privat, etc., chiar dacă nu ‘se simte
împuternicit al statului’. Destui taximetrişti, etc., sunt mârlani fără a se
simţi ca împuterniciţi ai statului (şi fără a defula oprimarea ierarhică).
‘Este oare om care …’, se întreabă,
retoric, Creţia. Păi dacă nu e nimeni care să ‘nu fi simţit …’, cine mai sunt
asupritorii, de ce mai asupresc, sau la ce foloseşte diatriba lui Creţia, din
moment ce ‘fiecare ştie cum e’.
‘Ultimul tejghetar’ nu e un delegat
al puterii (de stat). Lipsa de amabilitate nu are legătură cu regimul ca
opresiune; ea există pe mai toate meridianele, şi în ‘democraţii consolidate’,
şi provine din frustrare, invidie, etc., nu din ‘interiorizarea despotismului
de stat’.
Creţia era şi el mai ceremonios, mai
afectat, dar şi tonul general al vremii, al anilor ’90, avea acest idealism
civic, principialitatea civică, un sentiment de îndreptăţire şi ceva care, azi,
seamănă a naivitate; e şi autorul, dar şi timpul. Tonul e unul părintesc
condescendent, didactic. Dar recunosc aici şi un anume civism idealist, un
idealism civic mai propriu anilor ’90.
Într-o parabolă evreiască a
florilor, fiecare înţelege în ce mod ‘e mai frumos în felul său’, numai când
sunt toţi împreună; dar e nevoie de un grădinar pentru asta. Fiecare chiar ‘e
mai frumos în felul său’, dar o înţelege numai când e la un loc cu ceilalţi,
când i se face un loc în vază.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu