În evaluarea unor paseişti, în
timpul scolasticii s-a întâmplat disjungerea teologiei de spiritualitate:
adică, a filozofiei de teologie, secularizarea primeia. E, mai întâi, o
chestiune de standarde de raţionalitate. Apoi, e o tendinţă a vremii, pe care
mulţi se poate să nu o fi sesizat cu noi (paseiştii de azi care deplâng
secularizarea filozofiei nu par să sesizeze valabilitatea câtorva opere ale
unor tomişti din sec. XX, sunt lucruri care e în firea lucrurilor, în lipsa
altui termen mai sugestiv, să fie ignorate, ceea ce poate duce cu gândul la
faptul că interpretările ulterioare sunt atât simplificări, cât şi evaluări
dependente de o altă perspectivă şi axiologie, care nu erau şi ale vremii
discutate). În aceşti termeni generali, evaluarea e foarte vagă; o lipsă a
spiritualităţii trăite a scolasticilor e şi greu de presupus, şi adesea
infirmată de fapte, de ceea ce cunoaştem din vieţile lor, aşa încât obiecţia
(ea însăşi foarte … modernă) se poate referi la absenţa elaborării unor teorii
ale spiritualităţii, etc. (sau de prejudecata vulgară că teologia ar trebui
asezonată cu suspine evlavioase, etc.). E, de fapt, reluarea acuzaţiei aduse de
teologii tradiţionalişti din sec. XIII, şi chiar de la începutul scolasticii.
Eu cred că dezagregarea spiritualităţii
medievale a cauzat ‘emanciparea filozofiei’. Pare să se pornească de la ipoteza
că spiritualitatea disponibilă în vremea secularizării studiului raţional, a
cercetării, era integră şi recomandabilă. Dar se producea trecerea de la
societatea feudală la cea modernă. Nu cred că teologii au abandonat
spiritualitatea, ci au disjuns teologia de o spiritualitate decadentă. Aceeaşi
‘criză a spiritualităţii’ nu a fost remediată de reformele tridentine. Ca şi în
biblistica modernă, a apărut sentimentul că, de la un anume grad de evoluţie a
culturii, nu se mai poate discuta pe oracole. S-a recurs la o teologie
raţională, pentru că nu se mai putea discuta pe oracole.
O primă întrebare e dacă disjungerea
chiar s-a produs. De ce se susţine că filozofia s-a secularizat (începând din
sec. XIII, sau XV)?
Cum vedeau contemporanii scolasticii
această evoluţie? Dante credea că locul principalului averroist creştin e în
Rai. Dante nu percepea secularizarea aristotelismului radical. O tradiţie
apuseană a studierii lui Aristotel a precedat scolastica; iar avansul
scolasticii a fost însoţit de îngrijorarea celor cu o dispoziţie mai
tradiţionalistă.
La un nivel, afirmaţia paseiştilor
nu poate fi evaluată ea însăşi, din cauza caracterului ei vag şi nedeterminat. Care
e fenomenologia acestei disjungeri? Cum se înfăţişează ea? (Altminteri, evlavia
lui Descartes, Spinoza, Leibniz e mai certă decât aceea a bigoţilor.) La ce tip
de spiritualitate se referă? S-au produs în spiritualitate revoluţii similare
celei din teologie? Teologia disjunsă de spiritualitate înseamnă filozofia
secularizată. În primul rând, pot fi menţionate noile condiţii sociale,
înnoirea socială. Pe de altă parte, prevalarea de spiritualitate e un alibi al
multor minţi leneşe. Cu scolastica, filozofia intră într-o dinamică nouă.
‘Filozofia seculară’ nu e mai nespirituală decât Aristotel. Sf. Toma nu i-a
reproşat lui Aristotel faptul că ar fi fost … lipsit de spiritualitate.
Determinismul acestor dinamici ale istoriei cere redefinirea rolului indivizilor.
Aceştia nu sunt cauza, ci simptomul cutărei schimbări. Nu există o perspectivă
absolută, neutră, imparţială, asupra valorii acestor schimbări (după cum nici
nu e redată ‘experienţa trăită’, ea însăşi diversă).
Se poate crede că spiritualitatea,
în formă relativ codificată, nu a putut ţine pasul cu teologia.
Occidentul a elaborat standarde de
raţionalitate noi; nu numai ştiinţa, ci şi filozofia au urmat aceste standarde
logice. Însă trebuie deosebit între ‘lipsa de spiritualitate’ ca şi
contingenţă, scădere a cuiva, şi aceea care decurge din principii, explicite
sau nu (când decăderea e a ansamblului).
Mie mai importantă mi se pare
anemierea ‘spiritualităţii’, care nu a ţinut pasul cu ‘noua obiectivitate’ a
filozofiei. ‘Secularizarea filozofiei’ are o semnificaţie alta decât a unei
rătăciri (sau … erezii).
Propunând teza disjungerii teologiei
de spiritualitate, discutăm despre principii, sau despre opere (generalizând
trăsături)?
Cartezianismul a decăzut, etc..
Neohegelianismul nu a convins la nivelul alcătuirii canonului curent.
‘Spiritualitatea’ nu e comparabilă
cu enunţurile univoce ale teologiei scolastice, cu terminologie standardizată
(sau aproape), consensuală, etc.. Mă gândesc că percepţia e mai degrabă a
lipsei spiritualizării.
La ce nivel literar e identificată
această carenţă a scolasticii? Oare teza nu provine dintr-o neînţelegere a
naturii, posibilităţilor şi locului istoric ale scolasticii?
Uneori, teologia s-a distanţat de o
spiritualitate maladivă, decadentă, aceea din vremea lui Luther, o
spiritualitate neverosimilă şi artificială.
Oare, în paralel cu scolastica ‘tot
mai despiritualizată’, mai privată de spiritualitate, exista o spiritualitate
care înflorea? Iar dacă nu au fost scolasticii cei care să o elaboreze
corespunzător, e oare vina lor?
Nu toţi scolasticii erau ca Buridan.
Comparăm scolastica făcută de genii
metafizice, de sfinţi (Toma, Bonaventura, Ioan Duns Scotus), cu aceea făcută de
gânditori nu atât de competenţi sau de înaintaţi. E o teză despre ‘declinul
sfinţeniei universitare’? (S-a observat că, de la o vreme, Biserica aproape că
a încetat să mai canonizeze teologi.)
Observaţia paseiştilor, despre
divorţul teologiei şi spiritualităţii în scolastică, corespunde, în registrul
aşteptărilor cam nelămurite, reprezentării încetăţenite despre declinul
scolasticii. Dar dacă există totuşi spiritualitate, şi nu o sesizează criticii?
Poate că spiritualitatea a subzistat, într-o formă nouă. Dar e greu să nu
presupui că la obârşia obiecţiei se află, de fapt, comparaţia între sfinţii
care scriau scolastică în sec. XIII-XIV, şi urmaşii lor. Se compară nu forme
ale scolasticii, ci epoci.
E şi o întrebare despre
legitimitatea metafizicii ca ştiinţă. Aici fiecare poate să aibă standardele
proprii, ca şi aşteptările individuale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu