‘Chiar şi dări de seamă elementare
despre Hristos sau Dumnezeu cer concepte filozofice care erau necunoscute timp
de secole după ce au existat creştini, Apostoli sau chiar Hristos însuşi.’
Aceasta înseamnă că vreme de secole nu au existat ‘dări de seamă elementare’?
Că până la ‘fire’ şi ‘persoană’ nu au existat concepţii despre Hristos sau
Dumnezeu? Circularitatea opiniei e evidentă. Miza criticilor unei terminologii
e tocmai preexistenţa altui limbaj, faptul că se poate ‘da seama’ despre cele
sfinte fără a recurge la noţiunile filozofice introduse ulterior. Critica e
terminologiei e mereu critica adresată unui anumit limbaj, de pe poziţia altui
limbaj. Se poate să nu existe alternativă coplanară la un termen, dar există la
un limbaj, ca perspectivă, ca sintaxă. Cuprinsul revelaţiei nu ‘exprimă
rezultatele raţionării’ ca intrinseci, în sensul vrut de susţinătorii tezei
‘prelungirii revelaţiei în sinoade’. Există o raţionalitate intrinsecă a
limbajului revelaţiei (revelaţia e limbaj). Revelaţia oferă titluri mesianice,
oferă limbajul ‘dării de seamă elementare’, iar acesta e autonom, relaţia între
limbajul revelaţiei şi acela al sinoadelor e valabilă într-un singur sens,
adică sintaxa limbajelor sinoadelor trebuie să se ajusteze limbajului
revelaţiei (chiar dacă interpretarea la un moment dat a acesteia depinde de
cultura teologică formată şi prin aportul sinoadelor). ‘Raţiunea’ nu înseamnă
raţionalitatea determinată, specifică, a cutărui sinod. Intuiţiile umane şi pur
raţionale (?) nu pot fi … intrinseci revelaţiei.
Există o ‘cristologie a Noului
Testament’, cea intrinsecă, adesea neglijată, există credinţa lui Iisus,
nădejdea lui Iisus. Înţelegerea a orice e relativă, dar ideea criticii
terminologiei conciliilor e că revelaţia e absolută (deşi înţeleasă relativ, şi
condiţionată cultural, dar având provenienţa absolută certificată de credinţă),
pe când învăţătura conciliară, consensul Bisericii, magisteriul sunt relative,
sfinţite prin participare, nu cu sfinţenia completă, iniţială, a lui Iisus,
pragul acesta va exista mereu, ceea ce nu suspendă îndrumările experienţei,
prudenţa de a te încrede în discernământul Bisericii, nu numai în lucrurile de
credinţă, în formularea dogmelor, dar şi în chestiuni practice, de disciplină
(cum credea Morus despre primatul papal: chiar dacă e ‘de la oamenii
Bisericii’, merită respectul cuvenit, există această încredere şi prudenţă care
recunoaşte importanţa măsurilor decise, a ansamblului eclezial activ, ba chiar
şi în chestiuni a căror schimbare poate fi presupusă, prevăzută sau dorită, ne
amintim de Newman căruia nu i se părea deplasat să se roage pentru … moartea
papei, iar azi atât el, cât şi papa a cărui moarte o cerea şi nădăjduia sunt
cinstiţi de Biserică). Revelaţia e determinată cultural, magisteriul e cultură,
iar ceea ce e absolut în el a obţinut deja asentimentul credinţei, ca
revelaţie; restul poate să ceară încredere.
‘Fixiştii’ cer ca un creştin să
‘creadă în Biserică’. Moderniştii cer ca un creştin să creadă în Iisus, pentru
că aceasta e natura absolută a credinţei (numai absolutul e adeverit în
credinţa trăită, în viaţa de credinţă), şi să aibă încredere în Biserică.
Mă gândesc la Bossuet şi la Morus:
în minţile sănătoase, partea nu subminează întregul, iar ceea ce există are
forţă, se cuvine respectat, nerelativizat, chiar dacă fie provine de la oameni,
fie se doreşte schimbarea lui, fie se prevede această schimbare. În minţile
haotice, ceva năruie totul: că e uman, că se poate prevedea schimbarea lui,
chiar iminentă, că nu e acceptat.
Cine preferă limbajul biblic,
aceluia al sinoadelor, nu doar urmează o înclinaţie (nu raţionalizează o
înclinaţie, afectivă în sine), ci raţionează. Raţiunea trebuie distinsă de
înclinaţie, dar nu trebuie în mod necesar să o contrazică. E raţional ca
revelaţia să aibă întâietate. Limbajul filozofiei de la sinoade nu e pur şi
simplu raţiunea, deşi poate părea tentantă o asemenea dihotomie simplistă.
Raţiunea e prezentă ca atare în Noul Testament: atât în cărţile istorice
(primele patru), cât şi în epistole, în scrierile filozofice. Acesta trebuie să
fie etalonul raţionării. În ipoteza ‘fixiştilor conciliari’, absenţa unui anume
limbaj împrumutat din teorie, până la un anume moment (acela la sinoadelor) e
contingentă; dar pentru alţii, ea e esenţială, definitorie: magisteriul
primelor trei veacuri a manifestat mai multă prudenţă în preluarea
terminologiei, a anumitor abstracţiuni, modele şi unelte ale teoriei. E o
chestiune de compatibilitate. Ideea e că Noul Testament îşi avea deja propriul
limbaj, iar dorinţa de ‘a defini mai precis’, de ‘a circumscrie mai strâns’
ceea ce se vroia exprimat provine dintr-o răstălmăcire a naturii cunoaşterii
religioase, a gnozei (eventual, o derivă gnostică). Pe terenul noţiunilor
teoretice, odată intrat în sfera abstracţiunilor, magisteriul a fost confruntat
cu imperativul stabilirii unor limite, zăgazuri ale definirii, care limite
trebuia să fie nearbitrare.
Pentru cine gândeşte aşa, veacurile
sinoadelor nu atât ‘precizează’ cuprinsul revelaţiei, cât îl traduc, şi-l
apropiază în termenii înţelegerii curente; din aceasta, ceva rămâne mai târziu,
restul e dependent de o perspectivă (oricât de împărtăşită la vremea
respectivă, dar alteori relativ particulară, partizană chiar la vremea aceea).
Magisteriul nu atât aprofundează,
cât traduce. Rostul acribiei e de a asigura că această traducere noţională nu e
arbitrară. Dar legătura relativului, fie şi unul nearbitrar, cu absolutul
revelaţiei, rămâne discutabilă.
Magisteriul conciliar elaborează
noţiuni. E o activitate de traducere. Sinoadele şi-au reprezentat condiţia lui
Hristos ca pe una de consubstanţialitate, fire dublă, etc.. Era această
teoretizare necesară?
Probabil că era relativ necesară,
adică necesară acelor creştini (a căror tradiţie activă rămâne).
Reversul contestărilor moderne a
limbajului sinoadelor e că unele abstracţiuni şi teorii sunt refuzate în numele
altor abstracţiuni. Adopţionismul ca teorie e tot o teorie, o teoretizare.
Iisus avea raţiune, gândire, enunţa
adevăruri generale; nu ştiu dacă avea o ‘teorie’, în accepţia greacă, a
impersonalităţii.
Certitudinea credinţei se poate
transforma într-un mănunchi de certitudini false, irelevante, împovărătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu