Dizidenţa triumfaliştilor

            Weigel scrie că episcopii noridici europeni ‘reprezintă biserici locale care nu au îmbrăţişat încă pe deplin Noua Evanghelizare’. Observ imperialismul ipocrit care îi tratează cu condescendenţă pe europenii nordici şi îi felicită pe … africani. Dar aprob speranţa că raportul sinodului nu va părea o operă a unui ONG internaţional.

            Revoluţia sexuală nu e un ‘tsunami cultural’, ci o emancipare, inclusiv de sub tutela mandarinilor. Sunt înclinat să apreciez că germanii, olandezii, austriecii, elveţienii, scandinavii gândesc bine. Înfumurarea americană, complexul de superioritate sunt evidente în concluzia pompoasă, sforăitoare a altui eseu al lui Weigel, ‘Papi în aceste State Unite’: ‘Biserica americană e cel mai bun exemplu de Biserică mereu în misiune’, iar acest triumfalism al americanilor tinde să îmi devină tot mai antipatic. Trăsăturile americane ale catolicismului le revin americanilor, şi ele ar putea să nu le pară tot aşa de încântătoare celor care nu sunt americani.   

            Însă e adevărat că, pentru a fi luat în serios, trebuie să te iei în serios. Magisteriul nu e o formalitate.

            Eu nu cred că ‘democraţiile noi’ pot fi ‘Biserica în lumea modernă’.

            Observ tonul supărător, antipatic al presei ‘conservatoare’, hipercritice la adresa Papei. E o dizidenţă difuză, dar în principiu nediferită de cea de acum jumătate de veac. Presa aceasta are un ton ostil, mefient, dispeptic, fără a putea, de fapt, să găsească ceva de obiectat.